de Gheorghe Pârja
Încăpățânarea actualului cancelar austriac de a se
opune intrării României în spațiul de liberă circulație m-a dus la filele
istoriei, în care românii transilvăneni și bucovineni au stat sub sceptrul
împăratului de la Viena, apoi la braț cu vecinii de la apus. Pledez pentru
cunoașterea trecutului nostru, chiar dacă am avut multe de îndurat. Și nu ne-am
pierdut în istorie. Am ajuns un neam suficient de bine alcătuit. Câteodată
chiar am vibrat prin vremuri. Nu uitați efortul pentru unitatea națională. Fapt
istoric care astăzi multora nu le convine. M-am dus la documentele istoricilor
pentru a reaminti episoade din demnitatea noastră națională. Da, am avut și
asemenea întâmplări luminoase, după multe umilințe.
Un text al istoricului Ioan-Aurel Pop mi-a dat curaj
în povestire. În urmă cu 340 de ani, a avut loc un asediu teribil al turcilor,
în timpul căruia vienezii au ajuns să mănânce câini și pisici. Celebrul asediu
al Vienei. Orașul a fost eliberat de oastea creștină a regelui polonez Ioan
Sobieski. Atunci și acolo, un rol important l-au jucat și românii, prin unități
de boieri și oșteni din Moldova, vasală prin tradiție Poloniei. Dar și printre
otomani erau români trimiși de principii Țării Românești și Transilvaniei.
Aceștia din urmă i-au ajutat pe austrieci cu informații, cu pasivitate, cu paie
trase în loc de ghiulele de tun. Este lesne de bănuit că spiritul creștin și-a
spus cuvântul. Acest fapt a fost recunoscut chiar de primarul Vienei, care a
aprobat, în urmă cu mulți ani, așezarea unei plăci comemorative pe zidul unei
biserici, în memoria acestor români.
Ce s-ar fi ales de Europa dacă turcii cucereau
Viena? Ușor de bănuit. După victoria oștilor creștine, habsburgii au profitat
și au început marșul spre Răsărit. Au eliberat Ungaria și au trecut spre
Transilvania, care nu fusese niciodată ocupată de turci. Grupurile privilegiate
– sași, secui și o parte a nobililor maghiari – s-au opus cu armele venirii
habsburgilor. Istoricul Ioan-Aurel Pop consemnează că printre opozanți s-au aflat
și grupuri de români, printre ei și oșteanul Pintea Viteazul, cu aderenții lui
din Maramureș și părțile Vestice, încadrați în mișcarea condusă de principele
Rákóczi al II-lea. Românii au sperat la vremuri mai bune, dar promisiunile
Curții imperiale nu au fost respectate. Au înaintat împăratului zeci de
memorii. În zadar s-au încrezut în împărat.
Horea a fost tras pe roată la Bălgrad (Alba Iulia);
s-au încrezut în suveran și în 1848, dar au fost aspru pedepsiți, iar Avram
Iancu a ajuns rătăcitor prin munți, trist și bolnav. În ultimii 51 de ani de
suveranitate împărătească asupra Transilvaniei, când a condus monarhia bicefală
(imperiul Austro-Ungar), soarta românilor a fost grea, iar politica de
deznaționalizare a fost aspră. Vedeți lupta pentru Unire a liderilor
transilvăneni! Vedeți soarta Memorandumului! Vedeți detenția tribunului Vasile
Lucaciu! Lozinca „dezbină și stăpânește” a fost la ordinea zilei. Alianțele
matrimoniale, înrudirile și ațâțarea unor popoare împotriva altora au acaparat
țări și avuții.
Românii au fost dezamăgiți. Cu toate acestea, în
mijlocul unui dezastru, cei care au făcut ordine și calm în Viena, la sfârșitul
Primului Război Mondial, au fost militarii români, conduși de Iuliu Maniu. Nu a
existat nici un cuvânt de mulțumire din partea autorităților. Pilduitor este
textul lui Vasile Goldiș, din 1918, cu valoare testamentară: „Împăratul ne-a
înșelat, patria (adică Austro-Ungaria de atunci) ne-a ferecat, și ne-am trezit
că numai credința în noi înșine, în neamul nostru românesc, ne poate mântui. Să
jurăm credință de aici înainte numai națiunii române, dar tot atunci să jurăm
credință civilizațiunii umane. Câtă vreme vom păstra aceste credinți, neamul
nostru va trăi, se va întări și fericiți vor fi urmașii noștri până la
sfârșitul veacurilor.”
Habsburgii au deținut oficial Transilvania între
anii 1688 și 1918 și Banatul, între 1716 și 1918, iar Bucovina, între anii 1775
și 1918. Aceste regiuni istorice reprezintă aproape jumătate din teritoriul
României. Din aceste teritorii locuite majoritar de români, cu minorități
destul de numeroase pe alocuri, s-au scurs prin vreme aur, argint, aramă, fier,
sare, lemn, cereale. Muzeele din Viena sunt pline de artefacte de aur și
argint, depune mărturie academicianul Pop. Multe bunuri au devenit averi
personale ale marilor familii de nobili din Austria. În timp ce provinciile de
la margine au sărăcit. Se recunoaște că stăpânirea austriacă a adus în
Transilvania și Bucovina o infuzie de civilizație. Dar românii au rămas un fel
de rude sărace.
Ne întrebăm, cum două țări mai mici, cum sunt
Austria și Olanda, să aibă o influență atât de mare în Europa? Se vede că nu
mărimea teritoriului contează, ci produsul intern brut. Care vine dintr-un
trecut care s-a consolidat prin vreme. Când furtul de la alții era o virtute,
când nimeni nu controla asemenea atitudini. Dar nici astăzi spiritul imperial
nu s-a stins. Suntem jefuiți cu acte și acordul multor demnitari români. În
mentalitatea austriacă, noi, românii, suntem perdanți ca model de civilizație.
Prejudecățile imperiale nu au apus. Constată istoricul Pop, la fața locului, că
în orice manual de istorie din Austria românii sunt ignorați, ori sunt pomeniți
negativ. Atitudinea cancelarului austriac m-a făcut să deschid cartea de
istorie. Voi reveni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu