Mi-e sufletul plin de urme, așa cum, cu anii, chipul capătă ridurile de care n-ai cum să fugi, și nici nu trebuie. Sunt însemnele timpului care, cu sau fără noi, își săvârșește mersul... Acolo, prin suflet și pe chip, s-au așezat toate sărbătorile, fiecare Crăciun, cu misterul lui, fiecare iarnă cu toate colindele ei. În urmele acelea s-a adunat în timp apa vie din care încă-mi mai ostoiesc setea. Acea sete care are în ea și nostalgie, și iubire, și revoltă uneori. Și, mai ales, dorul nebun de ce era Crăciunul copilăriei. Și nu era doar copilăria mea, ci părea că e copilăria lumii întregi. Și nu era doar satul meu, Berința mea... ci părea satul primordial, spațiul cu care credeam că a început lumea.
Sigur, când ești copil, tot descoperi lumea, ani de-a rândul, până când, într-o zi... realizezi că ai devenit om întreg, că ai învățat să dai nume sentimentelor. Dar, și-atunci, și mereu, rămâi agățat în parfumul sărbătorilor și-al colindelor care încă mai au un ceva care mă tulbură. De ce? Pentru că eu le-am trăit așa cum erau atunci, acum mulți ani; arhaice, nepervertite, nelustruite. Am fost acolo, în nopțile în care între pământ și cer era doar glasul colindătorilor, care mergeau pe jos prin tot satul. Acela e Crăciun, când simți scârțâitul gerului sub ghete și aștepți să ajungi iute la casa următoare ca să te poți încălzi. Am simțit de-atâtea ori misterul. De ce era dat? De unde venea? – m-am întrebat când deja trecuseră anii. Și, sigur, răspunsul vine singur: de oamenii care simțeau și cântau. Credeau și cântau. Iubeau și dădeau drumul glasului. Cântecul venea dinlăuntru. Colinda nu era muzică, era un fuior care se năștea între pământ și cer. Era timp. Era îmbrățișare cu divinitatea. Dumnezeu era acolo... în aerul înghețat, în parfumul de rece al iernii, în emoția pentru care nu se inventaseră cuvintele. Îl simțeai și nu știai ce simți. Dar erai fericit. Eu, pe vremea aceea, habar n-aveam dacă sunt sau nu credincioasă. Credeam în poveștile copilăriei mele, fără sa știu câtă credință, cât mister era în ele. Era ritual inconștient. Nimic nu era mai frumos decât inconștiența sacră a săvârșirii ritualului.
Când am auzit prima oară la televizor ”Mândru-și cântă un cerb în codru”, am simțit nodul în gât pentru că-mi amintea de tata moș, care îl cânta firesc, acompaniindu-se la tilincă, și-am realizat – târziu, e drept – ce privilegiu avusesem. Avea o voce tare frumoasă tata moș! Apoi, mi-am dat seama cât de frumoasă e ”Preumblă-să Maria”, pe care o cânta în fiecare an, badea Gheorghe din vecini, întotdeauna primul venit și cel mai simpatic-inocent dintre colindători. Ultimul colindător venea după Bobotează și era badea Găvrilă de pe Calea Lăscâii, un alt omuleț simpatic, în casa căruia era Școala de pe Roșia. Colinda ”Când ședea Iisus la masă”, cu niște versuri din care nu înțelegeam mare lucru, dar... omul-colinda-melodia-momentul aveau un parfum nebun. Pe toate le-am auzit mai târziu, în diverse forme și variante, unele ușor prelucrate, altele rămase mai fruste, așa cum le cunoscusem eu. O bucurie bizară se năștea când puteam să compar originalul cu interpretarea.
Vremurile s-au schimbat, noi nu mai suntem de mult aceiași, dar mai avem urme cu apă vie în suflet... iar la marile sărbători, gustăm câte puțin...
Să vă fie Crăciunul fericit!
Dana Gagniuc BUZURA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu