Cuvintele singurătății

                                                                                                  de Gheorghe Pârja

Sunt câteva fenomene sociale, care se petrec în țara noastră, ocolite de comentatori ori expediate după principiul morii. Roata se învârtește și puțini știu ce macină moara. Exodul de milioane de români, stabiliți pe varii meridiane, nu preocupă în mod efectiv autoritățile române. Mai ales că fenomenul împuținării noastre este greu de oprit. Legată de plecarea românilor din patria natală este soarta copiilor lăsați acasă în seama bunicilor, rudelor apropiate, vecinilor, ori altor oameni de încredere. Această înstrăinare a părinților de copii lasă urme adânci în sufletele care au nevoie de căldura părintească, de duioșia necesară, de sfaturile pe care nu le uiți toată viața. Și nu sunt puțini copiii care au parte de singurătatea părintească.

Aceste răni se manifestă în moduri diferite. Am aflat în biblioteca mea o carte care m-a îndemnat să scriu acest text. Este vorba despre o carte scrisă de copiii cuprinși de singurătate. De obicei, suavele și, uneori, naivele versuri ale pruncilor ne cuceresc prin candoare, sinceritate, prin bucuria curată, pusă în cuvinte. Exercițiile de viziune mai profundă ating uneori teritorii pure ale imaginarului. Cum ziceam, poeziile și scurtele povestiri, scrise de pruncii rămași acasă, ducând dorul părinților, m-au tulburat. Ei, copiii, și-au scris durerea pe hârtie. Ideea mi se pare inspirată, dar mai ales eliberatoare pentru sufletul încordat de dorul părinților. Plecați prin țări străine să adune bani.

Dorul acesta este unul singular, care nu poate fi stins nici cu haine scumpe, nici de jucării sofisticate. Afecțiunea părintească, când odraslele sunt la vârste fragede, nu poate fi înlocuită cu bani. Cel puțin așa crede un fost copil, care s-a bucurat toată viața de grija părintească. S-a schimbat lumea și eu nu o pricep? Deși unii folosesc cuvinte la modă, de la euro, la mobil, suferă cu adevărat de dorul părinților. Este o stare de fapt de rang național, cu implicații nebănuite pentru anii ce vin. Dacă în orașele socialismului au crescut generații cu cheia la gât, acum avem o generație de copii singuri, fără părinți aproape. A doua categorie este mult mai dură.

Amploarea fenomenului a pus în umbră suportul social, care ar putea pansa această singurătate. Dorul de părinți nu poate fi înlocuit cu nimic. Nici telefoanele sofisticate nu pot suplini mângâierea. Singurătatea copiilor cu părinții departe este o rană care, uneori, nu se vindecă. Ascultați aceste versuri: „Ei s-au dus în altă țară/ În această primăvară/ De ce, Doamne, tocmai eu/ Nu îl am pe tatăl meu?/ Nu o am pe mama mea/ Chip curat ca lacrima/ Tot mai sper că într-o zi/ Acasă ei vor sosi/ Dar a mea copilărie/ E distrusă, e pustie.” Nici proiectele de suflet, înfiripate pe alocuri prin țară, nu suplinesc căldura părintească. O învățătoare îmi spunea că acești copii sunt cuprinși de stări de melancolie, unii își pierd încrederea în ei. Sunt cuprinși de griji, se devalorizează. Nu asimilează coloana vertebrală a moralei familiei (cât a mai rămas) și se intră în zona crezului că totul poate fi cumpărat. Iar sufletul are parte de mult dor.

Aceste observații le-am cules, cum spuneam, de la o distinsă învățătoare. Dar vă mai ofer și o variantă lirică a sufletului unui copil: „Banii, oare au valoare?/ Inima în piept mă doare/ Nu mai vreau singurătate/ M-am cam supărat pe toate/ Vreau la piept ca să te strâng/ Să râd fericit…să plâng”. Iată cum a luat naștere lirica de înstrăinare a copiilor. Unde nu atât plasticitatea expresiei ne poate impresiona, ci durerea gândurilor. Depun și eu mărturie cu copiii din vecini, din satul natal. Îngrijiți cu multă căldură de bunici. Pot fi reușite ale înstrăinării. Dar versurile de față sunt grăitoare.