Lumea are nevoie de o schimbare

Din nou Galeria de artă KULTERRA ne face o surpriză plăcută, respectându-și blazonul, adică deschiderea spre nou, spre insolit, și promovarea unor artiști noi, așa cum am arătat în cronicile anterioare dedicate acestei galerii, condusă de un om energic, Ștefan Vezure, pornit să facă pentru România plastică lucruri mărețe, cum este MoBU, Târgul internațional de artă, care în 2024 se va desfășura la începutul verii, la Romexpo, Pavilionul central. E un act de anvergură, care situează România printre cele mai importante țări privind producția de artă și evenimentele artistice.

De data aceasta, noutatea se numește Alex Baciu, artist plastic, constănțean de origine, care îmi era cunoscut ca muralist, ca pictor de ziduri, de plaje, de porți de fabrici, de pereți de case, ca în tradiția populară, când mănăstirile își pictau istoria pe dinafară, iar țăranii își zugrăveau casele cu imagini figurative, ca în zona Bohotin/Huși. Nu știu dacă Baciu cunoaște aceste case pictate, eu le-am filmat în filmele mele, dar cunoaște tendința omului de a picta pereți, încă din grotele de la Altamira. Un zid de pe str. Verona din București, pe unde se află prima librărie Cărturești, era mereu pictat. El a devenit simbol pentru arta urbană. Ultimul care l-a pictat, înainte de a fi demolat, a fost Alex Baciu. Aceasta e soarta pereților pictați, să fie demolați. La Kulterra, experiența de muralist a căpătat expresii indoor. Să treci de la spații de zeci de metri la spații mici este o adevărată revoluție, dar Baciu a dovedit și aici că stăpânește pe deplin jocul mijloacelor de expresie, îndrăznind să șocheze cu lucrări insolite. El are un har ludic, se joacă, .combină mereu dimensiunile, materialele, culorile. Titlul expoziției este Neverstreet, iar curatorul Livia Florea îl apropie de curentul american „Street Art”, dovadă că și textul de pe foaia pliant ea îl scrie în engleză, de parcă expoziția se adresează americanilor, nu românilor! Oricum, se adresează românilor bine americanizați. Dar Neverstreet revoluționează și ceea ce numim Arta Străzii, al cărei simbol este Jean-Michel Basquiat, partenerul liderului pop-art, Andy Warhol. Amândoi aveau evadări spre comercial. Însă diferența de viziune este totală. Pe când Basquiat folosea ca manifestare stradală tehnica graffiti, Alex Baciu folosește desenul. Lucrările sale murale n-au legătură cu arta graffiti, nici cu arta muraliștilor din Renaștere, fiindcă el realizează pe mari suprafețe desene, portrete umane în special, pe care apoi le pictează. Pictează desene. Și cred că aceasta e pictura adevărată. Ce, Leonardo nu proceda la fel? Adică Baciu nu face altceva. Dacă Basquiat mâzgălea pereții, Baciu îi mângâie, vrea să eternizeze efemeritatea. Lupta omului cu materia se vede și aici. Basquiat mâzgălea tot ce atingea, tomberoane, cutii de carton, tot felul de ambalaje, hârtii, cutii de conserve, cum a făcut primul Warhol, care a realizat dintr-o cutie de conserve (Campbell Soup), o Mona Lisa a Americii, cum au numit-o americanii. Basquiat trăia în gunoaie și voia să le dea viață. Le mâzgălea. I-am văzut  toate lucrările, în multe expoziții, iar la Christie’s se vindeau cu milioane de dolari, el, care a fost muritor de foame și a murit la 28 de ani din exces de cocaină. Baciu are ceva rebel în figura lui, dar nu-l văd să urmeze o asemenea cale, chiar dacă nu va ajunge milionar, el va iubi pictura pe pereți, va realiza din locuri urâte, locuri frumoase, va armoniza portretele și culorile, va da peisajului urban bunătate și blândețe. Picturile sale pe pereți te atrag, fiindcă transmit emoție estetică.

Indoor însă, Alex Baciu nu vede nici o ieșire, lumea nu mai are nici o portiță de evadare, așa cum vedem în lucrarea The World needed a Break, care este emblema expoziției. Desigur, lumea are nevoie de o pauză (break), de un time-out, dar mai ales are nevoie de o schimbare. Așa gândea și Lucio Fontana, care, după ce termina o lucrare, o tăia. Baciu procedează ca el, întâi pictează un peisaj, dealuri și un lac, colorate verde și albastru, apoi peste el trasează linii șerpuitoare roșii sau pete de culoare roșie. În acest fel exprimă o atitudine față de arta figurativă. De fapt, exprimnă o atitudine față de peretele demolat de pe str. Verona, unde pictase ceva asemănător. Indiscutabil, este o atitudine față de edilii proști, față de lumea aflată în delir, în epuizare, la limita soluțiilor, oferite de civilizația iudeo-creștină. Arta a rămas singura preocupare a omului care mai oferă soluții umane.

Baciu se apropie de Barquiat doar prin materialul pe care pictează, care este din pânză de sac (iută). Are și lucrări pe „canavas” de înaltă calitate, lucrările ovale, cu forme simbolice de culoare roz, dar majoritatea sunt pe „jute”. Și efectul este teribil, lucrările sale pe acest material dă senzația că sunt goblenuri. Plus că are și un joc asociativ. Orice lucrare mare are o pereche, o piesă de dimensiunea unei vederi. Vederea e pe canavas, iar extensia ei, pe iută. Este foarte original acest dialog. Dar artistul nu se fixează pe o variantă picturală, nervul lui îl duce la alte forme, el are o natură experimentalistă, mereu caută, cum este seria de nori, lucrări mici, de 23/23 cm, care se derulează vertical precum o scară care urcă la cer, cu trepte de nori ciudați. După cum sunt și lucrări pe care le pictează cu… ciment. Pe un soclu orizontal, se află bucăți de tencuială și moloz, o „sculptură” maidaneză, care ne sugerează să ne imaginăm cum a fost casa din care au rămas aceste „ruine”. Or fi poate „amintiri” salvate de Alex din zidul demolat de pe str. Arthur Verona (pictor bucolic, epigon grigorescian, cu care muralistul Baciu cam seamănă). Și la fiecare pas, fiecare lucrare indoor are ceva insolit, mereu logica firească este spartă, ca în cazul avangardismului care a bulversat tot ce era foslizant în arta clasică.

Nu mai există în expoziția lui Baciu nici o amintire despre pictura românească. El face un act de avangardism, cu efulgurații surrealiste, dar viziunea este tristă, fiindcă nu mai există nici o potecă pe unde s-ar putea evada, Never Street. Doar curatorul vede că Alex Baciu creează un spațiu limitat „între sacru și profan, între nimic și infinit”. Dar nu suntem pe poteca lui Mircea Eliade, nici între „oil and cement”, ca o replică la fluiditatea formelor. Desigur, se pot face varii speculații, fiindcă artistul sugerează idei sau forme pe spații limitate, cum este seria norilor în scară, care te poate duce la ideea unei tapițerii virtuale. În același timp, elementele de moloz sau de ciment, ne trimit la arta murală, dar în cazul Street Art ea se exprima acum 50 de ani prin vijelia expresivă a lui Basquiat, prin practica graffiti, o atitudine față de formele rigide, o tehnică de a zgâria monumentele antice sau de a inscripționa pereți, din care au apărut arta urbană și arta de gherilă, modă care a cuprins lumea, avangarda artistică, din care s-a născut și pop-art. Arta americană este fixată de câteva decenii în această înfundătură. Ea nu a mai găsit soluții să iasă din limbajul kitsch art. Poate o ajută Alex Baciu, a cărui nerv sigur nu se lasă, va găsi noi și noi expresii de evadare/schimbare. Oricum, ce-i urât, el înfrumusețează.

 

Grid Modorcea