Poetul Ioan Pavel Azap – zbor lin spre cerurile lui Orfeu

 

 Moartea fulgerătoare a poetului Ioan Pavel Azap a căzut ca un trăznet peste mine. Trecerea la cele veșnice a poetului a venit pe neașteptate și mă doare la modul fizic. Am fost coleg cu poetul din Banat (născut lângă Oravița, în 1967), la Facultatea de Istorie – Filosofie a UBB, încă din 1990. Trecerea neașteptată la cele veșnice a lui Azap m-a cutremurat, mai ales că ne-am întâlnit și am discutat cu poetul în urmă cu peste o lună la o sindrofie literară. Încă din toamna lui 1991 drumurile noastre s-au intersectat pe holurile Universității ”Babe-Bolyai”, mai ales, că aveam și cursuri comune, fiind studenți la aceeași facultate, dar la secții diferite, eu la Istorie, el la Filosofie. Dar cel mai mult ne-a apropiat pasiunea comună și devastatoare: poezia. Dincolo de campusul universitar frecventam aceleași cenacluri literare: Zalmoxis, Echinox, Aisberg sau Ditamai Poezia. Aveam și un prieten comun, poetul Adrian Mihai Bumb, coleg cu Azap la Filosofie, cu care dezbăteam seri literare aprinse la o ceașcă, două, trei… de cafea sau la un pahar de vorbă, de vin, vodcă sau pălincă. Încă din studenție Ioan Pavel Azap s-a remarcat ca un tip bonom, prietenos și cu o expresie candidă de empatie față de toți cei care scriau poezie. Desigur că în anii din urmă Ioan Pavel Azap s-a manifestat ca scenarist, cronicar recunoscut de teatru și de film, precum și ca autor de cărți despre cinematografia românească. Pentru mine Azap (nume de infanterist turc) a rămas, până când Dumnezeu l-a chemat la el, un poet autentic și valoros. De câțiva ani și-a susținut un doctorat strălucit în cinematografia românească, fiind cel mai bun pe istoria filmului din România. La reuniunile literare de la Hotel Seven, în compania poetului Adrian Suciu, după un exploziv recital liric, dezbăteam aprig istoria și mersul filmului românesc. Cartea sa ”dagheroTIFF”, despre primele zece ediții ale festivalului internațional de film TIFF, a fost un succes de casă și de etapă. Cronicile sale de fim publicate în revista ”Tribuna” erau subliniate de regizori, scenariști și actori cu creionul în mână. Iar cărțile ”16 mm (jurnal cinefil)”, 2012 și ”7 capodopere ale filmului românesc”, 2015 sunt studii de referință ce se citează și prezintă la facultățile de teatru și film din țară.

Ioan Pavel Azap avea un ochi de critic de film format și aprecia doar filmele românești de calitate, în special capodoperele, care exprimau un mesaj de substanță, cultural, esențializat și dezavua facilul și deconstructivismul cinematografic regizorilor din noul val. A colaborat la periodicele: Cronica, Steaua, Poesis, Cele trei Crişuri, Caiete Silvane, Confluenţe Astra, Film (Bucureşti), Tribuna (unde a fost şi redactor din 2003). A primit importante premii de care nu se ”semețea„ ca alți confrați. Le-a primit pe merit și cu modestie: premiul Studioului Teritorial de Televiziune Cluj la cea de-a XXIX-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei (2002); Premiul “Ion Cantacuzino” al Asociaţiei Criticilor de Film a Uniunii Cineaştilor din România (2011); Premiul “Pavel Dan” la mai multe ediţii ale Concursului Naţional de Proză Scurtă “Pavel Dan” (Cluj-Napoca – Turda: 2000, 2007, 2009, 2013). Ioan Pavel Azap a fost (ce greu îmi este să vorbesc la trecut) un scriitor complet și complex. Avea o stare de comprehensiune a realului pe care puțini scriitori o au. El a fost nu numai un poet valoros, cu transfigurări ludice și semantice, dar și un viguros prozator cu influențe din Pavel Dan. Poetul era generos cu confrații și a realizat fulminante interviuri cu scriitorii: ”Traveling, interviuri cu regizori români de film”, vol. I, 2003; ”Stop-cadru”, 2005; ”Toga de gală”, 2008; 2010;” Coperta a patra. Interviuri cu scriitori clujeni”, 2010. Dar dincolo de proză, regie, interviuri, cronici literare și de film, Ioan Pavel Azap rămâne un autentic și talentat poet, care a publicat volumele ”Autoportret cu mască”, poezii, 1993 (Premiul de debut al Filialei Cluj a USR); ”Funigei”, poezii, 1997; ”Poeme de cinci stele”, poezii, 2002; ”Bărbi, epigrame”, 2002. Poetul a făcut, de asemenea, ani de zile și jurnalism la firul ierbii, fiind redactor la cotidianul ”Mesagerul” Dar, Ioan Pavel Azap a fost în primul rând poet, care s-a lansat în cadrul cenaclului și Grupării literare Zalmoxis în toamna anului 1993 de la Casa de Cultură a Studenților. Atunci, Clujul a devenit capitala poeziei din România. În sălile administrației locale se organizau recitaluri poetice și conferințe literare cu participarea unor poeți din toată România. Era o febră a poeziei pe care Clujul nu a mai cunoscut-o niciodată. Lumea se duela atunci în versuri nu în etichete politice și propagandă ca și astăzi. Cei mai valoroși poeți au fost premiați cu fast în sala de sticlă, în prezența tuturor oficialităților locale. Volumul de debut ”Autoportret cu mască„ – la a cărei lansare am participat, volum ce încheia seria debuturilor de poezie post-decembristă clujeană a celebrului ”An 93” despre care am scris eu și impozantul poet Dumitru Cerna – a fost bine primit de critica literară și confrați.

Masca poetului era și o formă de autoapărare în fața idiosincraziile unei vieți de student venit din Caraș-Severin și care a trebuit să răzbată prin căminele studențești prin lupta cu viața, iar în cafenele și cenacluri să câștige frumoase bătălii literare. În anii aceia Ioan Pavel Azap și poetul Daniel Moșoiu erau cei mai buni prieteni, formând, în sens nobil, un cuplu liric. La o bere la Boema, la Corso, la Gambrinus sau Ursus, unde era Azap îl găseai și pe poetul Daniel Moșoiu, doi confrați îndrăgostiți de muze frumoase și recunoscuți ca poeți valoroși. Volumul de debut ”Autoportret cu mască” este o curajoasă exprimare a simbiozei ludico-reflexive într-un limbaj liric interiorizat și dezinhibat. Poezia lui Ioan Pavel Azap avea ceva parodic și în același timp foarte serios în expresie, stil ce-i conferea originalitate și recognoscibilitate. Știa să fie și liric și epic în același timp într-o prozodie originară, care amintește de alt coleg de generație (mai epic), Sorin Grecu. Azi, la trecerea la cele veșnice, pot spune cu durere în inimă și cu conștiința trează, că Ioan Pavel Azap este unul dintre reprezentanții poeziei neo-avangardiste clujene din gruparea literară Zalmoxis din anii `90, care azi merge să-l întâlnească lângă Orfeu, pe alt confrate de cenaclu, Daniel Hoblea. Poetul Ioan Pavel Azap va rămâne pentru poeții generației noastre neo-avangardiste și neo-moderne într-o expresie labișiană – „o amintire frumoasă” și dureroasă.

Ionuț Țene