Radiografia unui viitor iminent

 

Dacǎ pânǎ în prezent talentata autoare SIMONA MIHUŢIU ne-a obiṣnuit cu volume de prozǎ lungǎ sau scurtǎ, versuri , eseuri  ṣi diverse articole, iatǎ cǎ asistǎm  acum la un  debut pe cât de inedit pe atât de spectaculos într-un domeniu nou.

Scriitoarea Simona Mihuțiu  marcheazǎ în agenda  sa personalǎ încǎ un succes  notabil prin abordarea unui nou gen literar ṣi anume piesa de teatru SF, un domeniu pe care reuseṣte sǎ îl stapâneascǎ cu mare uṣurințǎ ṣi naturalețe fiind parcǎ fǎcute una pentru cealaltǎ.

Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' depǎṣeṣte domeniul strict al SF ului (inimaginabil) îngemǎnându-se cu realitatea unui viitor probabil ṣi iminent  care ne înfricoṣeazǎ  pe toți în mare mǎsurǎ.

Cunoscutǎ ṣi respectatǎ de  colegii de breaslǎ ṣi de cititori  pentru opiniile sale  drepte, verticale ṣi  fiind o înverṣunatǎ apǎrǎtoare a demnitǎții umane  ṣi a salvǎrii umanitǎții ,  autoarea Simona Mihuțiu doreṣte sǎ atragǎ atenția cititorilor asupra  realitǎții în care ne aflǎm ṣi a  prǎpastiei  în care urmeazǎ sǎ cǎdem prin robotizarea acceleratǎ ṣi transhumanism, chiar ṣi  prin subiectul ales al  aceastei piese de teatru.

Citind cartea de la un capǎt la altul  inclusiv recenziile ṣi impresiile  care s-au scris despre aceastǎ  carte, nu doresc sǎ mai povestesc ṣi eu  întreaga piesǎ, lǎsând aceastǎ plǎcere sǎ fie descoperitǎ de cititor, dar voi evidenția  câteva aspecte  care m-au impresionat. 

Piesa de teatru ''Speranța nu urcǎ niciodatǎ cu liftul'' a Simonei Mihuțiu semnaleazǎ ṣi explicǎ cititorului povestea viitorului iminent  printr-o radiografie clarǎ , prin punerea în scenǎ a fiecǎreia din cele  trei pǎrți  în 7  scene bine detaliate fiecare. Conflictul prezentat  aici  dintre uman ṣi robot ne trage un semnal de  alarmǎ cǎ ne  aflǎm mai aproape ca niciodatǎ de acea  linie ce  separǎ realul de ireal, posibilul de imposibil ṣi ordinea de haos.

Drept vorbind latura SF  nici nu  ne mai pare atât de fantasticǎ în ziua de azi mai degrabǎ profund dramaticǎ  prin pierderea sentimentelor ṣi a empatiei.Pânǎ ṣi lacrimi au fost fabricate roboților nu din dorința  de a exprima sentimente ci din dorința de a  copia cât mai bine omul  

Firul  narativ al textului dramatic se desfaṣoarǎ între dramǎ ṣi comic, pe alocuri cu dialoguri spumoase cu un voit accent satiric spre deliciul cititorului.

Faptul cǎ scriitoarea Simona Mihuțiu  este  de profesie medic  ii  dǎ acesteia  un bilet în fațǎ  la abordarea unor teme medicale care prin detaliile medicale  oferite  dau veridicitate  poveṣtii.

Autoarea pune degetul pe ranǎ  ṣi abordeazǎ  tematica  seniorilor  care ajunṣi la vârsta a treia  necesitǎ îngrijire medicalǎ permanentǎ, multǎ  rǎbdare ṣi  empatie. Cu un sens al realitǎții care e de-a dreptul dureros  Simona Mihuțiu releveazǎ comportamentul  mai puțin elegant  al unei persoane în varstǎ  care nu mai aṣteaptǎ nimic de la viațǎ, cǎreia  singurǎtatea  ṣi  suferința i-au  împietrit finețea ṣi rǎbdarea, fiind teribil de frustratǎ de situația  fǎrǎ scǎpare în care se aflǎ.

Lipsa personalului, a mâinii de lucru care sǎ îngrijeascǎ bǎtrâni  este una realǎ  in România iar înlocuirea acestora cu roboți este foarte probabilǎ  într-un viitor  mult mai apropiat decât am crede.

Schimbarea scǎrii  valorilor, scoaterea din uz a empatiei ṣi a sentimentelor  sunt vizibile peste tot  în viața de zi cu zi, inclusiv în relația  copii ṣi pǎrinți, angajatori ṣi angajați, etc Pǎrinții  trǎiesc  drama singurǎtǎții  iar copiii au devenit ei înṣiṣi roboți ai vieții, dezrǎdǎcinați globali  care nu mai  au sensibilitǎți.

Drama realitǎții este frumos îndulcitǎ de dialogurile dintre om ṣi robot  care te fac sǎ zâmbeṣti  prin folosirea sensurilor proprii ale cuvintelor.

Autoarea  evidențiazǎ  diferențele dintre uman ṣi robot punând un accent deosebit pe faptul cǎ nici aceṣtia din urmǎ  nu sunt veṣnici ajungând la fiare vechi. Iar dacǎ teribilul ''etern'' dispare din ecuație ṣi totul are o duratǎ de viațǎ  ṣi un termen de expirare inclusiv roboții, se pune întrebarea  de ce sǎ vrem cu atâta râvnǎ  sǎ renunțǎm la  sentimente, la umanism ṣi  la  trǎirile reale?Nu-i pǎcat sǎ ne auto distrugem  umanitatea?

Scǎparea de drama vieții prin moarte ca soluție ultimǎ m-a impresionat peste mǎsurǎ, este realǎ din pǎcate pentru multǎ lume ṣi auzim acest lucru  tot mai des.

Din fericire povestea acestei piese de teatru  se terminǎ cu gustul speranței pe buze, lǎsând sǎ se înțeleagǎ cǎ pânǎ ṣi roboții  pot  fi umanizați iar forța ṣi voința Celui de Sus este în fapt cea care conduce totul iar El  are întotdeauna ultimul cuvânt.

Subiectul  acestei piese de teatru  ascunde adevǎruri  dure care ar trebui sǎ ne punǎ pe gânduri pe fiecare dintre noi. Felicitǎri  autoarei pentru încǎ o realizare de exceptie!

Mihaela CD