Din patru în patru ani pentru alegerile locale și parlamentare și din cinci în cinci ani pentru prezidențiale și europarlamentare, românii din țară și străinătate (diaspora de peste cinci milioane suflete) sunt chemați/ademeniți/mituiți de partide și catindați să se prezinte la urne, ca să-i voteze pe cei care se agită cel mai mult (afișe, întruniri, „băi” de de mulțime, nenumărate apariții în presa scrisă și vorbită), care bălăcăresc cel mai mult trecutul, prezentul și viitorul adversarilor ideologici, care promit cel mai mult (chit că majoritatea promisiunilor sunt minciuni sadea) și care – în consecință – cheltuie cei mai mulți bani și cea mai multă energie. Cum altfel, când orice promovare politică (de la consilier comunal la parlamentar, ministru și ambasador) necesită nu numai consistente cotizații bănești (sute de mii de euro pentru un loc eligibil pe listele cu europarlamentarii formațiunilor politice!), ci mai ales succesive compromisuri și cedări de demnitate ?...
Astfel
stând lucrurile în peste trei decenii de postdecembrism, plin ochi de
demo(no)crație originală, nu trebuie să ne mai mire că (semi)președintele este
din start captivul atotputernicilor interni (statul paralel) și externi
(globaliști, servicii secrete, trusturi transnaționale), încât – aidoma lui
Emil Constantinescu – poate spune la sfârșitul mandatului/mandatelor că „am
fost învins de serviciile secrete”, respectiv că aleșii mari și mici își fac
făcutele prin jafuri, trafic de influență și nepotism (clanuri), precum și prin
încălcarea legilor în vigoare și elaborarea de legi cu dedicație (numite de
marele necușer Băsescu „legi făcute de hoți pentru hoți”).
Păi da,
că „patriotul” care bagă atâția bani pentru iluzoriul bine al boborului, va căuta din răsputeri nu
doar să-i recupereze prin felurite descurcăreli sau învârteli curat murdare, ci și să-i sporească,
pentru ca obrazul de toval mereu să fie pe val...
Dar
astfel de treburi reprobabile în politică și societate sunt din totdeauna și
(probabil) pentru totdeauna, dacă locul democrației de-acuma („o formă
imperfectă de guvernământ” în opinia perfidului democrat Winston Churchill) nu
va fi luat de mult mai umana și mai eficienta demofilie sau dragoste de popor. Da, căci înțelepciunea japoneză ne
avertizează că „Atunci când puterea are dreptate, dreptatea n-are putere”, iar
gânditorul P.P. Negulescu ne face cunoscut în Scrieri inedite, III (Editura Academiei Republicii Socialiste
România, București, 1972) că „(...) înțelepciunea populară susține, cu
scepticismul ei naiv, că nimic nu este absolut bun și nimic nu este absolut
rău, pentru că binele și răul se amestecă pururea, cu o inevitabilă și
inexplicabilă fatalitate, în tot ce se întâmplă pe lumea aceasta”.
Și cum
„adevărul nu este decât aspectul teoretic al binelui, pe când binele nu este
decât aspectul practic al adevărului” (P.P. Negulescu în Problema ontologică din volumul mai sus menționat), iar democrația
occidentală deseori tangentează cu dictatura orientală (de pildă, Donald Trump
și V. Putin sunt prieteni la toartă inclusiv prin faptul că fiecare își are
oligarhii săi, cu ai căror bani păcălesc masele, câștigă alegerile și se mențin
la putere), e limpede pentru orice pământean cu discernământ că ocârmuirile ar
trebui să renunțe pe viitor la toate formele de deținere a puterii absolute în
stat (democrație, dictatură, autocrație, tiranie) și să urmeze drumul mult mai
corect al iubirii tuturor concetățenilor, ba chiar al tuturor semenilor.
Evident,
atunci n-ar mai fi nici actuala polarizare statală (țări bogate - țări sărace),
nici furibunda înarmare de-acuma (de exemplu, Coreea de Nord se laudă cu
mulțimea soldaților și a armelor de distrugere în masă, deși PIB-ul ei, la o
populație mai mare decât a României, nu reprezintă nici măcar o zecime din cel
românesc) și nici etern dezumanizanta goană după averi pe pământ, „unde le
mănâncă moliile și rugina, și unde la sapă și le fură hoții” (Matei 6/10).
Sună
total nefiresc în urechile înfundate ale practicului și hapsânului om modern,
îndeosebi în aceste amarnice vremuri ale globalismului, neomarxismului,
sodomiei și (in)corectitudinii politice, când tot mai mulți occidentali (și nu numai)
se declară atei, adică venerează doar banul/vițelul de aur, și tot mai multe
țări bogate se decreștinează, iar lăcașurile lor de cult (vechi și remarcabile
biserici) fie sunt abandonate (neîntreținute de autorități, deci nevizitate de
enoriași și/sau turiști), fie sunt vandalizate sau chiar incendiate, fie mai
nou (de când migrația afro-asiatică a devenit un coșmar pentru apuseni) sunt
cumpărate de musulmani pentru a fi transformate în impozante moschei?...
Cu
toate astea, așa cum eu însumi ilustrez în cartea Confesiuni esențiale (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2007), nu
trebuie uitate admirabilele realizări practico-demofilice ale primelor
comunități creștine, cu sute și mii de ani mai înainte de apariția utopiilor,
falansterelor și, desigur, a statelor bolșevice: „După modelul mai mult decât
probabil al sectelor eseniene, viața în interiorul comunităților creștine, comparativ
cu cea din afara lor, a înregistrat frumoase realizări: punerea în comun a
bunurilor și judicioasa lor repartizare după nevoi, iubirea semenilor,
îngrijirea bolnavilor, întrajutorarea dintre oameni și dintre comunități etc.
Însă cea mai prețioasă realizare a comunităților creștine, prin care, de
altminteri, creștinismul s-a impus pretutindeni, a fost ieșirea din cadrul
strâmt și nedrept al sclavagismului și statornicirea în interiorul lor a
deplinei egalități între membri, indiferent de sex și poziția socială, în felul
acesta, pentru prima dată în istorie, femeia devenind efectiv egala bărbatului
și sora lui moral-spirituală, căci pe acele timpuri, toți adepții lui Hristos
erau frați și surori”.
Tot
aici, puțin mai jos, arăt esențiala diferență dintre comunitățile creștine de
început și cele comuniste: „În mod eronat s-a pus semnul egalității între comunism
și primele comunități creștine. Da, în plan teoretic se pot face speculații,
chiar și apropieri. Dar practic? Comunismul s-a dovedit (și, în țări precum
Coreea de Nord și China, continuă să se dovedească) criminal, sterilizant și –
mai repede sau mai târziu – falimentar, pe când acele celule inițiale ale
iubirii faptice, au dovedit nemurirea adevărului promovat, căci ele au transpus
în practică principiile divine ale egalității tuturor oamenilor și ale iubirii
atotcuprinzătoare, în definitiv forma cea mai evoluată, totodată cea mai
eficientă a relațiilor interumane. Conducându-se după o ideologie anticreștină,
falimentul comunismului era inevitabil…”
Dezicându-se
în fapte de credință, iubire și morala cumpătării, tot falimentară în plan practic
(în cel spiritual cam de la rivoluția iacobină) este și actuala lume
globalisto-neomarxisto-sodomistă!
Este
posibilă demofilia la nivel național, supranațional (conglomerate de felul
Uniunii Europene) și planetar? Categoric da, dacă se ia ca model micuțul stat Bhutan
de la poalele Himalayei, unde de ani și ani există un…Minister al Fericirii cetățenilor.
Lesne
de înțeles pentru orice om cu scaun la cap, mai greu pentru avizii de putere,
bogăție, plăcere și slavă deșartă, că rampa sigură de lansare spre autentica și
generala fericire o constituie mult necesara înțelepciune a celor cu harul
cârmuirii, o înțelepciune din care nu poate să lipsească simplitatea,
cumpătarea, credința, cultura, destoinicia, corectitudinea și, mai ales,
sincera iubire a semenilor.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
18 nov. 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu