Observ, mai ales în Cluj-Napoca, după evenimentele din decembrie 1989, că o parte din scriitori își etalează titlul academic de doctor pe afișe și când își publică creațiile literare. Marii scriitori din toate timpurile nu au procedat în acest fel.În nici-un caz adăugând acest titlu de doctor la nume nu adaugă un plus talentului.
Așa cu scrie DEX-ul: Doctor este un titlu academic
într-un domeniu specific, conferit candidatului, numit doctorand, care a
susținut cu succes teza de doctorat și a obținut diploma de doctor. Doctoratul
constituie ciclul superior de studii universitare, a cărui finalitate este
dezvoltarea cunoașterii prin cercetare științifică originală, dar, acest
doctorat nu conferă titularului și talentul pentru a scrie opera sa
literară.Marii noștri scriitori, Eminescu, Caragiale, Sadoveanu, Nichita
Stănescu, nu au fost doctori, dar au avut talent.Se pare că scriitorii care își
cunosc limitele talentului abuzează de etalarea titlului academic. Scriitori
clujeni ca Horia Bădescu, Constantin Cubleșan, Ionuț Țene, Irina Petraș, nu își etalează
titlul academic luat pe drept. Lumea cititorilor puțini sunt cei care pot
sesiza în cadrul unei lucrări literare, fie poezie, proză sau eseu, diferența
dintre talentul autorului sau știința acestuia de a scrie frumos, inteligent,
învățată la școală și universitate, dar fără talentul înnăscut.
De regulă, cititorii îi consideră pe scriitorii cu
știința scriiturii doar nişte autori de literatură fără fiorul liric și
acuratețea textului, dar îi tratează ca atare, ocolind posibilitatea de a-i
plasa în constelaţii literare mai avantajoase, estetic vorbind. La rândul lor,
scriitorii cu știința scriiturii învățată în universități, fiind chiar
universitari, nu insistă în această direcţie, preferând de obicei să etaleze
argumente de felul celor prezentate mai sus, dominate de asumarea cunoscutului
paradox al autonomiei. Ei susţin ideea că ceea ce publică face parte din
literatură şi în acelaşi timp este independent faţă de aceasta, dar tratează
întrucâtva superficial aspectele strict literare, acordându-le maximă atenţie,
în schimb, celor tematologice. Drept urmare, latura literară a a operelor nu
este aprofundată. Se întâmplă aşa şi fiindcă lecturile cititorilor sunt în
general restrânse la o arie de texte anume, preferinţa pentru analizarea din
interior a domeniului preferat fiind evidentă. De altfel, este în mod obiectiv
dificil să fii în acelaşi timp un bun cunoscător al scrisului în universitate
şi să ai o întinsă cultură literară, dar fără talentul dat de Dumnezeu și din
naștere. Socotiţi de către cititorii avizați o categorie modestă sub raportul
talentului (nu şi a celei intelectuale), scriitorii cu talentul înnăscut fac în
mod vădit parte din tabăra antielitiştilor, a celor convinşi că literatura
poate fi nu numai rodul unei „naşteri”, dar şi cel al unei ingeniozităţi
suficient de ascuţite. Ei consideră, apoi, că literatura este o chestiune fără
legătură cu credinţa cvasireligioasă în frumos. Se observă numaidecât că acest
mod de a vedea lucrurile este împărtăşit de cititori cu numeroşi alţi oameni de
azi. Un argument în plus pentru convingerea că mentalitatea lor este suficient
de interesantă spre a face subiectul unei cărţi. Iată câteva dintre cele mai
importante elemente ale esteticii manieriste, scrise de universitarii
scriitori, aşa cum au fost sistematizate de Gustav René Hocke. Punctul de
plecare este conceptul, nu natura. Sunt căutate legităţi ale artificialului.
Este ţintită armonia contrariilor, orice devenind compatibil cu orice.
Activitatea artistică este intelectualizată. Se renunţă la principiul
verosimilităţii. Manierismul este o ars combinatoria, dar şi o artă a
derivărilor. În general, sentimentalismul este refuzat, mizându-se pe efecte
detectabile cerebral. În mod evident, aceste caracteristici apar şi în poezia
scrisă de profesori și universitari fără talentul înăscut, unde sunt imaginate
lumi coerente, dar neverosimile, relaţii de neconceput în literatura realist... În operele acestora, se mizează pe tensiuni conceptuale.Procedeul combinărilor
este favorizat de logica ezistențialistă. Arta derivărilor se exprimă adesea
prin extrapolare, procedeu predilect al universitarilor și al profesorilor..
Personajele din operele lor acuză un schematism specific, fiind structural
inapte pentru relaţii amoroase interesante ca literatură. Poezia lor este rece,
fără sentimente, cu metafore absconse, ne înțelese.
Reluând discuţia, urmărim de această dată mai puţin
specificul estetic al operelor scrise de universitari şi mai mult felul de-a
vedea lucrurile al acestora, în ceea ce priveşte scrierea şi lectura textelor
lor preferate. De această dată, ne interesează în special autorul manierist şi,
prin extensie, omul manierist, în calitatea lui de strămoş literar al
scriierilor din care lipsește talentul înăscut. Riscurile unei asemenea
apropieri sunt evidente, cel puţin din punctul de vedere al literaţilor. Dacă
este admisibil să discutăm cu oarecare reverenţă despre Dimitrie Cantemir, vede
actul de-a face literatură într-un fel oarecum înrudit cu acela al
universitarilor de astăzi, mai mult chiar, încarnează un tip uman ilustrat în
zilele noastre inclusiv de către universitari.Cititorii avizați ar putea, eventual,
să admită că operele universitarilor reprezintă nişte forme culturale
degradate, caricaturale, lipsite de vreun interes major.
Observăm că universitarul, în calitate de autor şi
de cititor specializat, ar putea fi eventual declarat înrudit cu ultima dintre
aceste categorii sociale, cu menţiunea că asemănările se limitează la sfera
atitudinii faţă de cultura dominantă. Spre deosebire de boemul tradiţional,
universitarul român este, după cum am mai arătat, o persoană aranjată din punct
de vedere material, de regulă în urma unor profesii legate de catedră.
’Manieristul’ va convinge prin arta sa când este vorba despre o personalitate
saturniană, tragică… ajunsă la eşec.Universitarul va eşua în arta sa, atunci
când tensiunea lui faţă cu eşecul nu e decât artificială. Va eşua de asemenea
când nu se va mulţumi doar să copieze ’manierisme’, ci va tinde să imite forma
exterioară a imaginii esenţiale demonice, proprie unor manierişti cu adevărat
creatori.
Niciodată o operă literară scrisă de un talent
înnăscut și educat nu va fi depășită de o opera scrisă de un autor cu știința
scriiturii. Însă există riscul ca autorul cu “știința scriiturii” să se impună
prin relațiile sale profesionale și sociale.Vezi doamne! “ Sunt profesor
universitar!“
La care mai adug faptul că etalarea titlului de
doctor la o creație literară, la o manifestare culturală e lipsită de bun simț,
atunci când alături ai colegi participanți cu doctorat, dar care nu-și etalează
titlul academic.Să fie lipsa talentului și sindromul inferiorității față de
ceilalți și adunci își ”zornăie ”titlul academic?
Al. Florin Țene
23-11-2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu