de Gheorghe Pârja
În ultimii ani, niște români, care se numesc oameni
politici, fac abuz de utilizarea unui cuvânt măreț, nobil, care ne definește în
lume. Cuvântul POPOR! Folosit precum aerul. Că se potrivește în discurs, ori nu
se nimerește în armonia lingvistică, el, cuvântul, este pus în vârful
steagului. Apoi, se formează sintagma popor român și cu asta mesajul atinge
ținta. Așa se învârte morișca propagandei. Și ce-i prea mult nu-i sănătos!
Cuvintele acestea sunt sfinte, trebuie ocrotite, respectate și folosite cu
măsură. Măsura lucrurilor, cea prețuită de antici. Apoi, unii dintre cei care
doresc să urce pe scara puterii socotesc că ei sunt poporul. Nu, oameni buni,
voi faceți parte din popor, așa că este o greșeală de logică să te
împroprietărești cu tot Raiul.
Mai lăsați și altora o livadă, un pom, o vâlcea, un
ogor, pe care noi cultivăm alte plante neplăcute vouă. E multă exagerare că vă
confundați numai voi cu poporul. Și pe noi, ceilalți, cui ne lăsați? Vecinilor?
Dar ei au popoarele lor. Iar cei uitați de voi suntem cam mulți. Și noi credem
că toți cei care vorbim Limba Română facem parte din poporul român. Deci nu vă
jucați cu împărțirea sacilor, ca la batoză. Juristul Valeriu Stoica mi-a
amintit că discursurile umflate au fost folosite cu succes în Europa, după
prima bătaie, pentru cucerirea puterii de către lideri deșurubați pentru
instaurarea regimurilor politice autoritare. Și nu a fost bine în lume! Chiar
nu învățăm nimic din istorie?
Tresar că orele de istorie s-au redus de la
învățare. Nici despre experiența tragică din a doua bătaie nu știu prea multe
noile generații. Sincopele memoriei istorice duc la surprize cu multe
întrebări. Cert este că a renăscut și a crescut discursul populist, mai ales în
perioade de criză politică și economică. Și neapărat în campania electorală.
După cum vedem, această bătălie pentru Cotroceni cunoaște felurite fețe. Și
urâte! Ciudate și urâte înfățișări. În acest context, năvălesc peste noi și
stări în care cuvintele sfinte sunt pângărite prin repetiție. Goală de
conținut! Obositoare, de parcă am fi un popor de surzi. Poporul, des invocat în
discursuri sforăitoare, nu mai este format din cetățeni, ci doar din adepți
care plâng sub tricolor. Ceilalți, am rămas să circulăm prin lume sub diferiți
termeni disprețuitori. Picurați cu suficienți stropi de ură. Și de vrajbă! Cine
iubește poporul nu îl învrăjbește, ci îl ține laolaltă!
Cine le dă voie celor care au confiscat termenii
identitari că numai ei sunt poporul român? Aceasta este sămânța tristă a
dezbinării. Și o viziune egoistă asupra istoriei. De ce? Pentru putere! Mie îmi
spunea poetul Gheorghe Pituț că puterea este fruct divin, cine apucă să o
guste, i-asemeni celor ce beau vin, în cer la cramele auguste. Dincolo de
versuri, este clar, din beția puterii nu te trezești prea repede. Vin alții și
te zgâlție de umăr. Odată unii, apoi alții. Această perindare a fost numită de
greci democrație. Care s-a petrecut prin vreme ba pe față, ba pe dos. Eu
socotesc că acum democrația este cu fața spre noi.
Dar și acest cuvânt este de multe ori refistolat și
spus după interese și folosit obositor de mult. Parcă utilizatorii ar dori să-l
golească de conținut. Și nu de puține ori chiar reușesc. Și atunci nici demos,
nici kratos nu își găsesc liniște nici măcar în agora ateniană. De unde, aceste
cuvinte puse laolaltă au pornit în lume, să definească puterea poporului. Nu
mofturile unui personaj trecător pe la Curțile Orgoliului, de foarte multe ori
păguboase. Cuvintele mărețe, cu sintagma lor, își cer dreptul la demnitate și
nu doresc să slujească într-o țară cu prea multe butoaie goale. Și atunci caută
definiția corectă a democrației reprezentative, care exprimă voința
cetățenilor.
Ne paște și haiducia unor mofturi periculoase,
tocmai din partea celor care abuzează de folosirea cuvintelor mărețe. Cum ar fi
negarea rolului partidelor în viața democrației. Dacă acestea nu mai fac față
lumii așezate pot fi reformate, dar nu desființate, că ne întoarcem în perioada
cu apucături ciudate și periculoase în viața noastră politică. Din păcate, nu
se ia în seamă că rostirea și scrierea cuvântului fac parte din trupul nostru
și sunt partea cea mai rezistentă a trecătoarei noastre ființe. Îmi spunea
Nichita, într-o seară de martie în Maramureș, că suntem ceea ce iubim cu
adevărat. Culoarea cea mai scumpă este culoarea limbii române.
Dar și aici își face loc ademenirea, ca formă a
erorii. Sau absurdul, ca sublim ratat, unde se desfată ciudatul râs al
rațiunii politice. Nu vă lăsați provocați de superstițiile unora care se laudă
repetat și în gura mare că sunt români, fără măcar să știe taina acestei
speranțe umane care este limba română. Mai ales acum, luciditatea și încrederea
sunt necesare pentru a nu ajunge ca nemulțumirea să devină furie, stare
speculată de populiști și demagogi. Tensiunea campaniei electorale, cu decizii
fără explicații lămuritoare, a scos la iveală o exprimare vulgară a multora
dintre aspiranții la putere, dar, din păcate, și a susținătorilor. Aceasta este
starea de fapt percepută de mine.
De cât se bat cu pumnii în piept profitorii vorbelor
goale că iubesc poporul și țara, ajungi să te temi să folosești aceste cuvinte,
ca nu cumva să fii luat unul de-al celor care le abuzează până le ucid. Fiecare
cu părerea lui, dar să nu ne sfădim, așa cum s-au luat la vorbe poncișe și
liderii de la Casa Albă. Aici, la noi, vorba poetului: limba română este patria
noastră! Iar cuvintele ei odoare mărețe. Nu vă lăsați amăgiți de sirene. Că
plutesc în jur zvonuri periculoase. Noi încotro o luăm? Cu cine votăm?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu