Nu-l
cunosc pe arivistul D. David decât din informațiile culese de pe internet și
din discuțiile cu diverse cunoștințe, care – în virtutea obligațiilor
profesionale – au această (ne)șansă. Dar sunt convins că nici nu mi-ar face
plăcere să stau destins la taifas cu cineva cățărat în mare grabă, deci în
condiții necușere, pe șubreda scară universitaro-academică a României
postdecembriste , pentru ca din postura de rector și de proaspăt cacademician, atât de mult să se autoadmire,
încât să spună despre sine că este unul dintre cei mai mari pisălogi ai lumii (cică, afirmă el și
goarnele sale, ar fi scris cel mai judicios și mai profund tratat despre
psihologia românilor!), astfel sfidând celebrul sfat al lui Marcus Tullius
Cicero („Caracterul fără inteligență poate multe, inteligența fără caracter nu
valorează nimic”) și cele ale adorabilului Baltasar Gracián („Sănătatea
înțelepciunii constă în cumpătarea lăuntrică”, „Orice prost e încăpățânat și
orice încăpățânat e prost”, „Cum minciuna este totdeauna în frunte, nu mai
rămâne loc și pentru adevăr”, „Preaînțelepții sunt lesne de amăgit din pricină
că, deși cunosc neobișnuitul, ignoră obișnuitul vieții, care e mai necesar”,
„Vanitoșii se dau în vânt după vânt”), practic ale tuturor gânditorilor
referențiali din istoria omenirii.
Gurile
rele (și nu numai) spun că acest D. David ar fi un notoriu și loial soroșist:
la început ca obscur psiholog într-un spital din Statele Unite, apoi (după
revenirea în țară) ca profesor și rector al Universității „Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca, mai nou ca academician și de curând, la propunerea liberalilor, ca
ministru al Educației și Cercetării, chit că în acest minister se fac doar
reforme deformatoare, nicidecum educație și cercetare, dacă nu cumva
supra(ne)înzestratul neocârmuitor n-are de gând să transforme învățământul
preuniversitar într-un vast laborator de cercetări psihologice pentru diverse
categorii de elevi (de la preșcolari și până la liceeni), ba chiar și pentru
educatori, prin imbecilizantul progres al manualelor alternative, scoaterea
latinei din programa școlară (pesemne că golul va fi umplut cu mult „utila”
sexologie) și dramatica reducere a orelor de studiu la alte discipline
„nepractice” (istorie, geografie), pe scurt, prin „progresista” așezarea a
căruței înaintea boilor, adică a educației la plesneală în fața învățăturii
temeinice (cu note, teste și teze pe bune).
Mă rog,
numai niște „genii” ale descurcărelii, precum necușerii Ioan Aurel Pop și
Daniel David, pot să parcurgă la iuțeală treptele universitare, astfel încât la
vârste „fragede” să devină rectorii universității clujene (primul i-a predat
ștafeta celuilalt), ba chiar academicieni mai cu moț ca alții, performanțe prin
care-i surclasează pe intelectualii mai de soi ca ei, însă incapabili să
dobândească atâtea titluri și onoruri chiar la vârste mult mai înaintate.
E drept
că intelectualii de mare gabarit (înțelepți din restrânsa „familie”
moral-spirituală a lui Baruch Spinoza) sunt preocupați în așa măsură de
căutarea dezinteresată a adevărului, nicidecum de avere, putere, faimă și
plăcere, încât – ne spune Petre P. Negulescu în Geneza formelor culturii (BPT, Editura Meridiane, București, 1993)
– nevoia lor de relații sociale „pare foarte redusă” și, în pofida definiției
lui Aristotel că „omul este un animal social”, factorii inhibitori „lucrează
mai intensiv” la ei.
Cum Ioan
Aurel Pop, Daniel David și alți „elitiști” de teapa lor nu sunt nici pe departe
providențiali pentru România postdecembristă (bunăoară, cam care este
contribuția actualului președinte al Academiei Române, fost turnător și
plagiator, la normalizarea relațiilor sociale și la îmbunătățirea procesului
educațional din nemintoasa și împuținata noastră nație?), cred că neclintitul
adevăr al afirmației bergsoniene cu privire la inexistența în democrație (cu
atât mai mult, adaug eu, în originala democrație dâmbovițeană) a unor criterii
viabile de selecție a valorilor, precum și promovarea piloșilor, inclusiv a
infractorilor descurcăreți (păi de florile mărului se spune la noi că hoțul
neprins e om cinstit?!), constituie principalele cauze pentru care instituțiile
statului nostru eșuat, nu doar cele politico-sociale, sunt doldora de
impostori, fripturiști și falși culți.
Aceasta
fiind starea generalizată de lucruri din România postdecembristă, care în
continuare se conduce după „patrioticul” principiu că tot ce-i românesc și încă
funcționează, trebuie – potrivit găunoaselor norme europene – la iuțeală pus pe
butuci prin reforme generatoare de analfabetism funcțional și abandon școlar, este
de presupus că acest nou mahăr al (ne)educației naționale va merge cu zel
destructiv pe calea bătută de cei circa 30 de predecesori, unii dintre ei
ditamai rectori (Andrei Marga, Ecaterina Andronescu, Valentin Popa), ba chiar cacademicieni (Sorin Cîmpeanu).
„Toate-s
vechi și nouă toate” ne asigură M. Eminescu, lucru confirmat de Victor Eftimiu în
termeni adecvați despre alarmanta decădere moral-spirituală a majorității
românilor: „M-am săturat de lichele, dați-mi o canalie!”...
Sighetu
Marmației, George PETROVAI
18 martie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu