Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăţ-Mehedinţi
Anul XXV(2025), nr. 535(1 –15 Februarie)
Taina Sfintei Spovedanii reflectată în proverbele românești(I). Sfânta Spovedanie este cea mai bine reprezentată în zestrea de proverbe românești dintre toate celelalte Sfinte Taine. Pentru documentare, am folosit și de data aceasta cele zece volume din colecția lui Iuliu Zanne. Din economie de spațiu, vom cita după fiecare proverb, în paranteze, numărul volumului și pagina unde poate fi găsit. Așadar, avem următoarele:
I. Conștiința păcatului. Românul are conștiința păcatului. Păcatul este o caracteristică sine qua non a condiției umane însăși. Expresia ,,A fi om”(II, 380) presupune existența tuturor părților bune și rele ale ființei umane, inclusiv existența păcatului. El a fost prezent la protopărinți, ,,Adam a mâncat mărul, însă dinții noștri se strepezesc”(VI, 466), fiindcă toți suntem descendenții lui: ,,Neam de pe Adam”(VI, 469) și s-a transmis până la noi, necesitând jertfa supremă a Domnului Iisus Hristos: ,,Pentru tine, moș Adame,/ Am mâncat piroane-n palme”(VI, 466). Omul este ființă psihosomatică, dar raportul dintre suflet și trup se schimbă de la om la om. Ideal ar fi ca ,,Trupul – sluga sufletului”(II, 447), însă, în realitate se întâmplă adesea invers. Omul săvârșește păcatul cu întreaga lui ființă, trup și suflet, dar în primul rând sufletul este cel ce suferă consecințele păcatului și acestea se răsfrâng apoi asupra trupului: ,,Greșalele sufletului ca rănile trupului, că și când se tămăduiesc, tot lasă semne pe trup”(IX, 56); ,,Sufletul când pătimește, tot trupul se topește”(II, 439). Păcatul îl urmărește pe om pas cu pas, el identificându-se cel mai adesea cu diavolul însuși, oricum, ajungându-se până la personificarea acestuia: ,,A – l mâna păcatul”(VII, 74), ,, A-l împinge păcatul”(VII, 74) sau ,,A-l trage păcatul”(VII, 73). Păcatul este murdăria sufletului, dându-i culoare acestuia: ,,A avea suflet negru”(II, 441), dar și dimensiuni ,,A fi mic la suflet”(II, 441). Cel ce se înrăiește în păcate ajunge să fie socotit ,, fără suflet”(II, 441), comparativ cu cel ce săvârșește binele, virtuțile, faptele bune, care este ,,mare la suflet”(II, 441). Chiar dacă păcatul are o formă materială, vizibilă, el are și un corespondent spiritual, o ,,umbră” a lui, care se răsfrânge asupra sufletului, astfel că fiecare păcat este luat ,,pe suflet”(II, 441). Păcatul se agață ,,ca moartea de om sănătos”(II, 625), ,,se leagă de om”(VI, 75), făcându-l ,,din om neom”(II, 381). Autorul anonim face distincție clară între abaterile de la legea morală, în funcție de gravitatea lor. Vom întâlni :
·
Greșelile,
ca fiind cele mai mici și neînsemnate forme de derogare de la poruncile lui
Dumnezeu, de la normele de conviețuire socială, de la legea morală. Greșeala
este mai prezentă la oameni decât păcatul, fiindcă a greși e omenește: ,,Omul
greșește”(II, 375), ,,Tot omul poate greși”(VII, 627). ,,A nu greși nicidecum
peste putință este, că numai Domnului aceasta este dată. Dar a se îndrepta de
greșeala sa, la cel înțelept privește. Aceluia să te asemenea”(VIII, 190). Greșalele
de multe ori sunt chiar necesare pentru consolidarea și extinderea unor
experiențe de viață: ,,Greșeala,
îndreptare așteaptă”(X, 407) sau ,,Greșind învață omul”(X, 408). Ce-i
drept, unele greșeli pot să aibă consecințe dureroase pentru tot restul vieții:
,,Greșeala de o clipă e, adesea, supărare
pe viață”(X, 408). Sunt situații când o greșeală poate să genereze
implicații multiple, neprevăzute din punct de vedere teoretic: ,,În unele greșim și-n altele ne osândim;
de-aceea să nu socotești că o faptă vreodată va rămânea fără plată, că
răsplătirea vine când cu gândul nu gândești”(VIII, 606). Dincolo de
mustrările conștiinței, ori de oprobiul public, cel ce săvârșește greșeli este
pedepsit și de Dumnezeu la vremea cuvenită. Dumnezeu are însă răbdare, fiindcă,
așa cum ne spune Mântuitorul, ,,El nu
vrea moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. Același sens îl are și
proverbul românesc următor: ,,Dumnezeu nu
pedepsește îndată ce omul greșește”(VI, 654). Chiar mărunte, dar dacă sunt
multe, la ceasul morții și la judecata de apoi contează, ,,că cel ce mai puțin greșește mai puțină întristare la ceasul morții
are”(VIII, 469);
·
Păcatele
sunt abateri mai grave de la legea morală, de la poruncile lui Dumnezeu și
de la legile penale omenești, ele echivalând cel mai adesea cu infracțiunile:
,,Păcatul e mai mare decât greșeala, ca o
bucată decât o fărâmitură”(IX, 125). Săvârșirea lor repetată dă o vădită
dependență: ,,Păcatele sunt ca barba, cum o razi, aici o vezi la loc”(IX, 125),
,,Păcatul e ca și norocul: ori te așteaptă, ori îl aștepți și de dânsul nu mai
scapi”(VII, 69), ,,Păcatul ca pata, te însemnează numaidecât” (IX, 125), ,,Omul
se deprinde cu răul ca viermele în hrean” (II,379).
Consecințele
sunt pe termen lung: ,,Păcatul cu dinți
de șarpe, unde mușcă anevoie se mai vindecă”(VIII, 469), ,,Păcatul fărădelege
se-nțelege, de-aceea moarte se înțelege”(VIII, 469), ,,Sufletul bucuros este să
intre în rai, numai că păcatele nu-l lasă”(II, 438).
Așa
cum am spus și la subcapitolul de mai sus privitor la greșeli, și păcatul este
în firea omului, fiindcă ,,Nimeni nu-i
lemn de biserici”(VI, 487), ,,Nimeni nu-i ușă de biserică”(VI, 487), ,,Nu a
îmbătrânit pe căile bisericii”(VI, 492), ,,Nu m-a mâncat calea bisericii”(VI,
492). Aceasta însă nu este o scuză nici în fața lui Dumnezeu, nici în fața
oamenilor. ,,Calea păcatului netedă și
frumoasă, iar la sfârșitul ei gura iadului” (VIII, 468). ,,Păcatul intră râzând
și iese plângând”(VII, 72), ,,Păcatul până se urmează mare plăcere ne aduce,
iar după săvârșire la-ntristare și căință îndată ne duce”(VIII, 469),
,,Păcătosul poartă cutia cu păcatele, ca un cocoșat cocoașa în spinarea sa:
de-aceea niciodată nu le vede”(IX, 125).
Păcătosul care își repetă păcatul devine un vicios, un pătimaș, un rob
al păcatului: ,,Cel ce păcătuiește rob
păcatului se socotește”(VIII, 469).
Omul
este responsabil de faptele sale, inclusiv de păcatele pe care le săvârșește. Este
adevărat că zicale precum ,,Așa i-a fost
scris”, ,,Așa i-a fost scrisa”, ,,Așa i-a fost ursita” întâlnim frecvent în
mentalul popular tradițional și ele ne duc la o concepție apropiată de
predestinație, de soartă, de destin. Și, totuși, proverbele vin să schimbe
radical această concepție: ,,Când vreun
cuget te-mboldește,/Întâi la păcat gândește”(VII, 73), ,,Cel ce de-al său
suflet la boală nu mai îngrijește, tocmai ca corăbierul, ce în zadar se
silește, când vijelia îl găsește”(IX, 150), ,,Cel ce nici la bătrânețe nu se
pocăiește, ca lupul ce, și îmbătrânește, năravul nu și-l părăsește”(IX, 72),
,,Vai de omul cu păcat!/ De păcat e alungat/ Și nu poate fi scăpat”(VII,
71). Voia liberă a omului, liberul
arbitru cu care este dotat, justifică pedeapsa pentru păcat și răsplata pentru
virtute. Omul nu mai este un instrument în mâna destinului: ,,De faci rău,/Teme-te de Dumnezeu”(VII, 697),
,,Multe și-n multe chipuri pedepsele celui păcătos și când la ele nu
gândește”(VIII, 468), ,,Nici un trup fără de osândă”(II, 448), ,,Oricare faptă
are și răsplată” (X, 423), ,,Dumnezeu răsplătește fiecăruia după faptele sale”
(VI, 652).
La
săvârșirea păcatului, diavolul are o parte de vină, am putea spune că este
coautor. El îl ispitește pe om, dar nu-l poate obliga să săvârșească păcatul.
Răul este specialitatea lui și proverbele o spun cu prisosință: ,,Câte cruci vei face, dracul tot la spate
șade”(VI, 594), ,,Dracu nu face cruci de biserică”(VI, 588), ,,Dracu nu face
mănăstire”(VI, 589), ,,Dracul crapă când faci bine”(VI, 581), ,,Dracul nu face
biserici”(VI, 588), ,,Dracul nu face pomeni, nici punți, nici uși de
biserică”(VI, 588), ,,Dracului nu-i pasă dacă faci una sau mai multe cruci”
(VI, 595). Creștinul nu este
descoperit în fața atacurilor diavolești. El Îl are pe Dumnezeu în ajutor,
dacă-L cheamă cu credință și cu stăruință: ,,Când îl vezi pe dracu, atunci să te-nchini la Hristos”(VI, 590). ,,Fă
cruce mare că e dracul bătrân”(VI, 572). Închinăciunea însă trebuie să fie
însoțită de credință puternică, fiindcă ,,Nu
poți fi și cu dracul în buzunar și cu sufletul în rai”(VI, 563), ,,Nu poți
sluji la doi domni”(IV, 343), ,,Nu-i vrea să fii și cu sufletul în rai și cu
pielea-n pod” (II, 439), ,,Viață îngerească, trai porcesc”(II, 801). Îndoiala în credință, duplicitatea, nu rămân
nepedepsite: ,,Când te-o scăpa Dumnezeu,
dracul te și apucă”(VI, 574). Păcatul se zămislește mai întâi în sufletul
omului, în cugetul lui și apoi se materializează în fapta propriu-zisă: ,,Pe unde iasă graiul, iasă și sufletul”(II,
578), ,,Pe unde ne iese cuvântul, pe acolo o să ne iese și sufletul”(II,531).
Cel dintâi judecător al omului este propria lui conștiință morală, cugetul său:
,,Pedeapsa păcătosului cugetul
se-nțelege, ce necontenit îl bate”(VIII, 468). După această ,,pedeapsă”
reprezentată prin coșmaruri insuportabile la unii săvârșitori ai păcatului,
urmează, în cele mai multe cazuri
pedeapsa dată de instanțele de judecată. Există și situații când păcătosul
scapă nepedepsit de către autorități, fie că nu i s-au descoperit păcatele, fie
că n-a fost identificat autorul, fie că autorul a reușit să se sustragă
cercetării. Există situații când, urmare păcatului, săvârșitorul poate avea
beneficii substanțiale, care-l ajută să-și realizeze o stare materială
înfloritoare, să ocupe funcții înalte, să se bucure de slavă lumească. Omul din
popor, autor al proverbului, ne îndeamnă, referitor la această situație: ,,Nu râvni la slava păcătosului, că nu va avea
sfârșitul său bun”(VIII, 468).
Universalitatea
păcatului este atestată de cuvântul Mântuitorului
și ea este reluată în zestrea paremiotică românească: ,,Acela dintre voi, care este fără de păcat, să arunce cea dintâi
piatră”(VII,73). Anumite păcate grele nu sunt menționate în proverbe, ci
ele sunt exprimate metaforic și toate în legătură cu sufletul. Astfel, omorul este numit în proverbe pe
ocolite: ,,A-i bea, a-i sorbi
sângele”(II, 712), ,,A-i mânca
lumânarea”(III, 215), adică a-i pricinui moartea. Mai mult, criminalul ,,își încarcă sufletul cu păcatele
altuia”(VII, 75), adică ale victimei. El are consecințe în timp, vizibile
și pentru cei din jur, ca o pedeapsă venită de la Dumnezeu, fiindcă ,,Îl paște păcatul”(VII, 74). Nimic nu
scapă nevăzut și nejudecat de Dumnezeu, fie în lumea aceasta, fie în cea
viitoare: ,,Sângele nevinovat cere judecată
de la Dumnezeu și nu lasă”(II, 708), ,,Sângele vărsat cărbune arzător și foc
pârjolitor se face”(II, 709).
Este o datorie firească, creștinească și socială a fiecăruia dintre noi de a ne lupta cu păcatul, cu viciul, indiferent care ar fi acesta. Este firesc ca fiecare să-și ,,vadă de suflet”(II, 443). Proverbul nu întârzie să ne îndemne în acest sens: ,,Aprinde lumânarea înainte de a se face noaptea”(III, 213), fiindcă ,,Cine vrea să-i țină candela mai multă vreme, trebuie din vreme s-o umplă cu untdelemn”(III, 66). Nepăsarea, întârzierea nemotivată, așteptarea unei vârste înaintate pentru a începe procesul lung și greu al mântuirii, al apropierii de Dumnezeu duc la eșec sigur, fiindcă ,,Omul și din necătare moare și zile când are”(II, 636). Proverbul ne asigură: ,,Credința te va mântui”(VI, 529), ceea ce este foarte corect, deși este insuficient, fiindcă, fără fapte bune ,,credința este moartă”, cum ne precizează Sfântul Apostol Iacob. Prin credință și fapte bune, omul poate deveni ,,ușă de biserică”(VI, 487), iar Dumnezeu ,,îi plătește vămile”(VII, 688)(Continuare în numărul viitor).
*
Imaginea publică. Mă ridicasem și eu, olecuță, Doamne, și începusem să cunosc lumea satului. Părinții mă duceau în fiecare duminică la biserică. Tăticu se străduise și mă învățase Tatăl nostru și Crezul. Spuneam cele două rugăciuni îngenuncheat în mijlocul bisericii, sub policandrul cel mare. La început îngenunchea și tăticu alături, apoi m-a lăsat să mă duc singur. Mi-era greu, mi-era teamă, dar îmi și plăcea. Cei ce veneau la biserică mă lăudau pentru această performanță și asta îmi dădea impresia că sunt ,,cineva”. Când îngenuncheam în mijlocul bisericii și spuneam cele două rugăciuni, țineam mâna stângă lipită de șold, cu degetele strânse căuș, întoarse înapoi. În timpul acesta, Licura, Ioana lui Marin Curea, Maria și Floarea lui Poleacu se târau ușor, în genunchi, până în spatele meu și-mi strecurau în căușul palmei câte o bomboană sau câte un ban. Era vreme de sărăcie în sat, perioada de până în 1960, dar, după toată sărăcia lor, găseau câte ceva ca să-mi dea spre încurajare.
Părinții începuseră să mă îndemne să mă fac preot. Îmi dădeau întotdeauna exemplu pe părintele Ionică Sfetcu, om de-o moralitate desăvârșită, care-și făcea misiunea cu suflet. Nu uitau ai mei să-mi vorbească de cinstea de care se bucura Părintele Ionică în sat, ba chiar și în împrejurimi, fiindcă ,,e lăudat în șapte sate”. ,,- Toată lumea vorbește despre el! Așa preot să fii și tu!” Părintele Ionică mă chemase în altar. Mă învățase să pregătesc cădelnița, să-i încălzesc apă în ibric pentru Sfânta Împărtășanie, să schimb lumânările în sfeșnicele de pe Sfânta Masă. Îmi dădea câteodată câte-o prescură. O luam cu mine cu vitele și mâncam din ea câte puțin, câte puțin, ca să nu se termine repede. Era tare bună. Era, la urma-urmei, răsplata muncii mele. Tăticu se lăuda în sat și mai ales la muncă. Spunea în dreapta și în stânga că are copil cuminte, care ,,o să se facă popă!” Eram de acord, numai un lucru mă împiedica: ,, - Mă fac popă, dar o să mă bată Ion!” Tăticu se grăbea să mă încurajeze: ,,- Lasă, tată, că atunci, când vei fi tu popă, nici Ion n-o să mai fie copil. O să fiți și voi oameni mari, o să învățați carte, o să vă respectați ca oamenii, nu vă mai jucați și nu vă mai bateți ca acum!” Asta da!
Într-o zi, tăticu m-a luat cu el. Trebuia să cumpere un purcel și eu urma să-l aleg, ca să ne meargă bine. Tatăl lui Ion, Marin Ivașcu, era om gospodar și avea vite de toate felurile. Prinsese ruda la niște porci albi. Creșteau lunguieți, nu aveau multă untură, ci mai mult carne. Lumea le zicea porci ,,landras”. Era o noutate în sat. O purcea îi făcuse vreo paisprezece purcei, toți unul și unul. Îi pusese în vânzare. Era seara. Am ajuns cu tăticu în curtea omului. ,, - Vă iau purcelul pe care l-o alege copilul! Al lui să fie, să le prind și eu ruda!” Mătușa Atena, mama lui Ion, a dat drumul scroafei din grajd. Era o namilă de animal, însoțită de un furnicar de godaci. Toți erau la fel, numai unu era mai mic și mai pricăjit. Târziu am aflat că întotdeauna ultimul purcel fătat de o scroafă este mai mic decât ceilalți. Noi îi ziceam ,,năpârstoc”. ,,- Să aleagă, Nicolae, pe care vrea el! Să le prindeți și dumneavoastră ruda și să umpleți oborul! Sunt niște porci tare buni! Cresc văzând cu ochii!”
Greu examen pentru mine! Parcă în mine erau doi oameni, care mă îndemnau în chip deosebit. Unul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mare, pe cel mai frumos; altul mă îndemna să-l aleg pe cel mai mic. Atunci, pentru prima dată am avut revelația ,,imaginii publice”. Ce-ar fi zis lumea, mi-am spus în sinea mea, dacă ar fi aflat că l-am ales pe cel mai mare?! Ar fi zis, cu siguranță, că sunt lacom, că nu sunt bun de preot. Tocmai pe asta pedala cel mai mult tăticu, când mi-l dădea pe Părintele Ionică drept model: ,, - Nu e lacom! E singurul popă din toate satele, care nu ia nici un ban la servicii!” Ori, dacă Părintele Ionică nu era lacom, eu cum puteam să fiu altfel, dacă vream și eu să fiu ca dânsul. Cel mai bine era să aleg purcelul cel mai mic și să mă aleg cu laudele…. ,, - Hai, mă, alege odată! Hotărăște-te pe care-l luăm!” mi-a zis tăticu, scoțându-mă din ,,gândurile” mele. Scroafa se culcase și purceii năvăliseră la supt, fiecare la țâța lui. Ți-era mai mare dragul să-i privești. M-am apropiat și am pus mâna pe cel mai mic. Tăticu și părinții lui Ion au rămas înmărmuriți. Ion a început să râdă de prostia mea. Au încercat să mă convingă că acel purcel trebuie să mai crească, nu e de vânzare încă. M-au îndemnat să aleg altul. Eu, nimic! Până la urmă, l-au băgat în sac pe acela. Nu știu dacă au mai scăzut ceva din preț sau nu, dar știu că tăticu a fost tare supărat: ,, - Bine, mă, tată, nu putuși să alegi și tu unul din cei mai mari? Mai trec câteva săptămâni până s-ar face și ăsta ca ăia! Mă, dar bleg mai ești, mă! M-am lăudat eu cu tine, dar nu-i nimic de capul tău!” Nu mă gândisem că lucrurile vor lua o asemenea întorsătură. Noroc cu mama, care mi-a luat partea și a încercat să-mi dea dreptate.
Au trecut de la acea întâmplare mai bine de cincizeci de ani până a murit tăticu. Niciodată nu am mai vorbit de întâmplarea aceea de pomină. De multe ori mi-a stat pe inimă să-i spun de ce nu am ales eu atunci purcelul cel mai mare, dar mereu se ivea altceva și schimbam vorba.
Și uite așa, cu grija ,,imaginii publice” în cuget, am rămas cu paguba la subsioară!
*
Ioan și Irodiada. Cu câteva zile în urmă, am comemorat, cu post şi cu rugăciune, pe Sfântul Ioan Botezătorul. Sper că ştiţi istorioara sfârşitului Sfântului Ioan. În cele ce urmează mă voi referi la câteva dintre semnificaţiile acestui moment al decapitări lui Ioan cu referire la propria noastră existenţă.
Atât Ioan, cât şi Irodiada, mi se par mai contemporani vremii noastre decât oricând. Îi întâlnim în noi înşine şi în toate domeniile de activitate; puţină atenţie şi-i identificăm cu uşurinţă. Semnalmentele lor sunt prea distincte, ca să rămână în anonimat.
Pentru mulţi dintre noi propria viaţă ni se aseamănă cu o curte împărătească plină de zgomote, de strigăte, de lovituri, de muzică şi strigături. Acolo se ţes intrigi şi fapte de ruşine, setea de avuţie şi de măriri e deosebit de puternică. Patima, această Irodiadă a vieţii noastre, ne perverteşte sufletul, rosturile şi idealurile. Sufletul nu ne mai este regele cinstit şi pur de altădată, ci un Irod desfrânat şi păcătos, concubinul Irodiadei. Din când în când străbate până la Irod strigătul cugetului umilit, acest Ioan al fiecăruia dintre noi. Cugetul sau conştiinţa încearcă să tragă semnalul de alarmă să-i strige lui Irod şi tuturor celor din jurul lui: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” Cugetul se revoltă întru puritatea lui şi arată cu degetul, de câte ori are prilejul, ce e rău la curtea stăpânului său, regele. Ioan devine un fel de opoziție curată şi pură, sinceră şi devotată, care-şi propovăduişte crezul său la ceasuri de taină. Cine l-ar iubi pe Ioan? Irodiada îl urăşte de moarte; pe Irod îl deranjează avertismentele lui Ioan. Pentru amândoi mai bine de n-ar exista Ioan. Uşor-uşor, Irod şi Irodiada uneltesc uciderea lui Ioan. Capul lui trebuie să cadă! Şi, de cele mai multe ori, cade!
Câţi prooroci ca Ioan nu sunt şi în lume? Aici, acum, departe şi întotdeauna. Fie că sunt vizionari, fie ca sunt oameni simpli şi de bună credinţă, ei au curajul să strige în auzul tuturor că vremea e scurtă şi ceasul judecăţii se aproprie pentru fiecare în parte şi pentru toţi deopotrivă. El singur are curajul să arate cu degetul nedreptăţile şi josniciile, într-un cuvânt, răul în toate formele sale. Îl ascultă, îl iubesc şi-l înconjoară cei cinstiţi şi nevoiaşi, cei nedreptăţiţi şi cei ce nu şi-au pierdut speranţa. Irodiada nu are linişte până când nu cade capul lui Ioan. Ea troneză alături de Irod, de Putere. Irod îi aude şi-i ascultă şoaptele, minciunile şi linguşelile, dar nu-i ascultă lui Ioan strigătele disperate, care vin din afara palatului, din stradă ori din temniţă. Ioan plânge ori scrâşneşte lângă fiecare nedreptăţit, umilit, batjocorit, flămând şi gol; Irodiada e fericită la palat. Regele o ascultă şi o iubeşte, nu-i vede perversitatea, corupţia, viclenia şi nedreptatea. Regele e orb şi surd, orbit şi surzit de Irodiada, consilierul său cel mai apropiat. Doar Ioan dacă n-ar exista, Irodiada şi Irod ar fi, într-adevăr, fericiţi şi nimeni şi nimic nu i-ar mai deranja. Străji puternice le-ar apăra palatul de mulţimea revoltată şi nedreptăţită, uşile capitonate le-ar feri urechile de gemete, de strigăte şi blesteme. Ei aruncă pe Ioan în temniţă, ca să nu mai scrie în ziare, să nu mai vorbească la radio şi-n mulţime. Îl cenzurează şi-l torturează. Dar el nu tace şi-şi urmează crezul conştiincios. Dar şi destinul!
Capul lui Ioan cade, dar idealul lui niciodată. Idealul lui Ioan rămâne port-drapelul dintotdeauna al celor nedreptăţiţi împotriva dictatorilor, puternicilor fără scrupule, răilor şi vicioşilor, corupţilor şi perverşilor.
Ascultaţi glasul lui Ioan cât mai este vreme şi, într-o lume debusolată, obosită, rătăcită şi secularizată, urmaţi-i cu încredere îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor!”
*
Grandomania. Cine nu ştie ce e grandomania! Omul vrea să pară altfel de cum este în realitate: vrea să-şi înşele semenii prin aparenţe, pentru a le smulge laude şi aprecieri nemeritate. Grandomania se manifestă de la cel mai simplu, până la cel mai înalt demnitar, exemplul cel mai concludent şi cunoscut de toţi fiind nea Nicu. Dacă despre cei mari se cunosc amănunte din presă şi de aiurea, mă voi referi în rândurile de faţă la un exemplu din lumea celor mici, căci şi aici grandomania ia formele cele mai bizare şi groteşti.
Eram preot într-un sat de sub munte. Era un sat răsfirat pe coamele dealurilor pe o rază de câţiva kilometri. Undeva, departe de sat, pe o coastă de deal greu accesibilă, trăiau doi fraţi, Ion şi Gheorghe. Erau săraci lipiţi pământului. Fiecare avea câte o cocioabă. Ion, în schimb, mai avea în plus o droagă şi o mârţoagă. Era foarte mândru de asta. Ce vrei, îi luase înainte lui fratele-său! S-a întâmplat de a murit Gheorghe. M-am dus la înmormântare. Veniseră vreo cinci-şase femei. Trăind izolaţi, departe de viaţa satului, cei doi nu avuseseră nici legături prea multe cu sătenii.
A venit vremea înmormântării. Panta era foarte înclinată. Cu chiu, cu vai, femeile au scos coşciugul din casă şi l-au aşezat pe droaga lui Ion. Pericolul de răsturnare era mare. Femeile ţineau de droagă şi de coşciug. În loc să fie îngrijorat de poziţia critică a vehiculului, Ion născocea altceva. Pregătise el din vreme, după toată sărăcia lui, o bucată de pânză neagră. O tăiase cum numai el ştiuse şi acum, înainte de a pleca cu mortul, a scos pânza din cocioabă şi a încercat s-o arunce pe mârţoagă, ca s-o „îmbrace”. Văzuse el, undeva, în oraş, cum erau împodobiţi caii de la dricuri. Aşa vrea şi el acum să-şi împodobească mârţoaga. În sat nu se pomenise aşa ceva! Bietul căluţ, slab şi pricăjit, abia ţinându-se pe picioare, un Bator în ediţie oltenească, a sărit ca ars, când şi-a văzut stăpânul aruncându-i pe spinare vălul acela negru. Din izbitura calului, droaga s-a înclinat mai rău pe cele două roţi ale sale, şi coşciugul a căzut. Au pus femeile mortul la loc, au pus coşciugul iarăşi în droagă.
Ion ţinea una şi bună: calul lui trebuie să meargă până la
cimitir „îmbrăcat” în negru. Cu mare greutate l-am convins să se potolească
până scoate mortul la drum bun. Până la cimitir, Ion, deşi trecut de şaizeci de
ani, a tot încerca să-şi „îmbrace” mârţoaga, dar n-a reuşit. Înmormântarea
aceea s-a transformat, datorită lui Ion, într-un fel de spectacol. Femeile n-au
mai putut să-şi ţină râsul. Numai de înmormântare n-a fost atmosfera! De, mare
e grădina lui Dumnezeu!
*
Ajutoare și donații. În această perioadă, parohia noastră
a primit câteva ajutoare și donații din afara ei, astfel: Dl. Cazacu Ion(Galați): 530 lei; Dl.
Arhire Sebastian(Bruxelles-Belgia): 250 lei; D-ra Bordeiașu Rodica(București),
Dl. Ciobanu Petre(Timișoara), fiu al satului Malovăț, Dl. Prof. Ion
Kemenschi(Tr. Severin), Dl. Căprioru Florin(Italia), fiu al satului
Malovăț, D-na Vâlsan Maria(Tr. Severin), D-na Caragea Veronica:
câte 200 lei; D-na Prof. Șerban Avelana(Tr. Severin): 160 lei; D-na Diaconu Lăcrimioara(Iași): 145
lei; D-na Șerban Maria(Tr. Severin), Dl. Ing. Dumitru Mucioniu(Tr.
Severin): câte 100 lei;
*
Joi, 13 febr., împreună cu Domnul Dima Vasile și Domnul Nistor Petre, consilieri parohiali, am făcut o vizită la azilul de la Șimian. Le-am dus, așa cum ne-a solicitat conducerea acelei instituții, 50 pulovere de trening, 50 pantaloni de trening, 50 cearșafuri de pat, 50 perechi de teniși și 25 prosoape. Precizăm că tenișii i-a donat familia de chinezi, care patronează magazinul comercial din incinta BIG-lui din Tr. Severin. De fiecare dată când am cumpărat câte ceva pentru câte un azil de acolo, au contribuit și dânșii. De fiecare dată ne-au dat și pomelnic: ,,- Să ne ajute Dumnezeu și nouă!”
Dumnezeu să le ajute și chinezilor, și românilor, și tuturor celor ce fac câte un bine semenilor!
*
Publicații. În această perioadă am reușit să mai publicăm câteva materiale astfel: De prin vremuri, în ,,Națiunea”, București, 4 febr. 2025, 2diție și on-line(https://ziarulnatiunea.ro/ category/firea-romanilor); ,Scrisoare pastorală” – 534, în ,,Observatorul”, Toronto(Canada), 15 febr. 2025, ediție și on-line(https://www.observatorul.com); pe blogul Domnului Ben Todică, directorul postului de radio în limba română din Australia, 16 febr. 2025(https:// bentodica.blogspot.com); pe blogul Domnului Dragoș Gelu, Baia Mare, 15 febr. 2025(https:// moaraluigelu.blogspot.com); în ,,Armonii culturale”, Adjud, 16 febr. 2025(https:// armoniiculturale.ro); în ,,Bibliotheca Septentrionalis”, Baia Mare, 18 febr. 2025, ediție și on-line(https://ebibliothecaseptentrionalis. wordpress.com); Dumnezeu e viu, în ,,Obiectiv mehedințean”, an. XVII(2025), nr. 1266(20 febr.), p. 12;
*
Cutremur. În ziua de duminică, 7 februarie, la biserica
din Malovăț s-a prezentat o delegație de la episcopie ca să instaleze un nou
preot. Am fost surprins când am găsit biserica plină de lume, ca la Paști. Nu
erau numai din Malovăț, ci și din Severin și din alte localități. Nu intru în
amănunte. Precizez doar că malovicenii au cerut delegaților episcopiei să
părăsească biserica, fiindcă ei au preot. Orice încercare a delegaților de a
reduce la tăcere pe credincioși a dat greș, sfârșind până la urmă prin a părăsi
biserica. Pentru a restabili ordinea și
liniștea, Preasfințitul Episcop Nicodim a anulat transferarea noului preot la
Malovăț și a dat prelungire de activitate preotului Dvs. până la 1 oct.
Mulțumim cordial enoriașilor parohiei noastre și credincioșilor din afara
parohiei, care ne-au susținut. Mulțumim celor peste 450 de credincioși din
parohie și din afara parohiei, din țară și din străinătate, care ne-au adresat
mesaje de susținere. A fost cea mai frumoasă recompensă pentru cei aproape 50
ani de preoție. Dragostea și solidaritatea cu care m-ați înconjurat în
momentele critice prin care am trecut mă
îndreptățesc să spun, pentru a nu știu câta oară: Dacă ar fi s-o iau de la
început de zece ori, tot preot m-aș face și tot în Parohia Malovăț m-aș duce!”
Știți de ce? Fiindcă vă iubesc!
*
Zâmbete. ☺ În sala de operaţie, asistenta anunță:
,,- Dom'profesor, totul e pregătit pentru operaţie, dar pacientul a dispărut!”
Chirurgul: ,,- Nu-i nimic, începem şi fără el...!” ☺Doctorul: ,,- Soră, întreabă-l pe accidentat
cum se numeşte, ca să-i putem anunţa familia!” Sora: ,,- Domnule doctor,
pacientul spune că familia lui ştie cum îl cheamă...!” ☺ Chirurgul: ,,- Mă socotiţi, poate, un măcelar...!” Pacientul: ,,-
Oh, nu, măcelarul întâi omoară şi pe urmă jupoaie!” ☺,,- Doctore, mi-e frică! E prima mea operaţie!” ,,- Nu vă
neliniştiţi! Și eu sunt tot la prima...!” ☺,,- De ce, în timpul operaţiilor, chirurgii poartă mănuşi de
cauciuc?” ,,- Ca să nu rămână amprente!” ☺Pacientul: ,,- Credeţi că operaţia asta e absolut necesar? O să mă
coste cam mult, se pare...!” Chirurgul: ,,-
Preferaţi cheltuielile de înmormântare ?...” Pacientul: ,,- Nu, nu, dar n-aş
vrea să le plătesc pe amândouă!...” ☺,,-
Fiule, lasă-te de fumurile astea cu pictura şi apucă-te serios de medicină...!”
,,- De ce, tată?...” ,,- Simplu: în pictură toate greşelile rămân expuse
vederii, în timp ce în medicină ele sunt îngropate odată cu bolnavul...!”
*
Înmormântări. În ziua de 13 februarie am oficiat slujba
înmormântării pentru Ciobanu Alexandra(97 ani) din Malovăț și pentru Cimpoieru
Dora(75 ani) din Bârda. Dumnezeu să le ierte!
*
Excursii.
În
ziua de joi, 27 martie, organizăm o excursie-pelerinaj la Prislop. Mergem pe
Valea Jiului și întoarcem pe Caransebeș. Prețul e de 80 lei/pers. Vom reveni cu
amănunte.
*
Program. În cursul lunii Martie avem următorul program
de slujbe: 1 Mart.(Malovăț-Bârda); 2 Mart.(Bârda); 3 Mart.(slujbă
la Malovăț, seara); 4 Mart.(slujbă la Bârda, seara); 5 Mart.(slujbă
la Malovăț, seara); 6 Mart.(spovediri și împărtășiri dimineața, la
biserică și în sat, la Malovăț; slujbă la Bârda, seara); 7 Mart.(spovediri
și împărtășiri dimineața, la biserică și în sat, la Bârda; slujbă la Malovăț,
seara); 8 Mart.(pomenirea paresimilor pentru morți la Bârda și Malovăț,
dimineața, și alte servicii); 9 Mart(pomeniri dimineața, la Bârda;
slujbă la Malovăț, pomenirea paresimilor la vii); 15 Mart.( pomenirea paresimilor pentru morți
la Bârda și Malovăț, dimineața, și alte servicii), 16 Mart.(slujbă la
Bârda; pomenirea paresimilor la vii); 22 Mart.( pomenirea paresimilor
pentru morți la Bârda și Malovăț, dimineața, și alte servicii), 23 Mart.(slujbă
la Malovăț; pomenirea paresimilor de vii); 25 Mart.(pomeniri
dimineața la Bârda; slujbă la Malovăț cu pomenirea paresimilor de vii); 29
Mart.( pomenirea paresimilor pentru morți la Bârda și Malovăț, dimineața,
și alte servicii); 30 Mart.(Bârda; pomenirea paresimilor la vii). În restul
timpului, la orice oră din zi sau din noapte, preotul poate fi găsit la
biserică, acasă, la telefon: 0724. 99. 80. 86, ori pe adresa: stanciulescubarda @gmail.com. Sănătate, pace și bucurii să
vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu