(De la politicienii trecutului la politrucii prezentului)
7.Iuliu Maniu și magistrala politică
Bădăcin-București
Motto:
Fără Maniu și țărăniști,
politica din România
în interbelica durată
n-ar fi știut ce-i trebnicia...
Cu
toate că termenul autostradă este la modă acuma în România (teoretic, nu și
practic) din pricina transporturilor de mărfuri și persoane înghesuite pe niște
drumuri improprii pentru traficul tot mai îndrăcit, fapt pentru care ele (șoselele
românești) se situează fără jenă sau regrete la coada celor din Uniunea
Europeană, am optat pentru termenul magistrală, prin extensie „magistrală
politică”, din următoarele două motive ancorate în conținutul său generos:
a)Conceptul
magistrală se raportează în mod direct la magistru sau maestru;
b)Reflectă
nu doar o arteră principală de comunicație (rutieră, feroviară, fluvială), ci –
ne comunică dicționarul informatic - și „un grup de linii de comunicație
utilizate pentru transmisia informației de la diferite surse spre unul sau mai
mulți destinatari”.
Iar
Iuliu Maniu a fost într-o asemenea măsură un maestru al politicii românești
interbelice și în primii ani de după bolșevizarea/sovietizarea țării (născut pe
8 ianuarie 1873 în satul Bădăcin din județul Sălaj, el devine președintele
Consiliului Dirigent al Transilvaniei între 1918-1920, președintele Partidului
Național Român în perioada 1918-1926 și apoi al Partidului Național-Țărănesc
între anii 1926-1933 și 1937-1947, sfârșindu-și viața de deținut politic pe 5
februarie 1953 în cumplita temniță din Sighetu Marmației), încât Sterie
Diamandi afirmă în Galeria oamenilor
politici că „e unul dintre oamenii politici pentru care conștiința e pe
primul plan al preocupărilor sale” (aluzie la demisia/retragerea strategică din
demnitatea de șef de guvern și de partid), că e printre puținii oameni politici
care consideră morala creștină „factorul hotărâtor al progresului nostru
național” (în pofida încercărilor răuvoitorilor de a-l târî în noroiul unor
afaceri scandaloase, „egumenul de la Bădăcin” rămâne toată viața fidel acelor
principii care-i apără integritatea morală) și că religia creștină pentru el
constituia „o forță activă, inepuizabilă și veșnic proaspătă”: nepotul lui
Simion Bărnuțiu pe linie paternă și al vicarului greco-catolic al Silvaniei pe
linie maternă urmează Liceul reformat calvin din Blaj, apoi Facultatea de Drept
din Cluj (1891-1896), studii continuate la Budapesta și Viena și încheiate cu
doctoratul din 1896, pentru ca din 1897 să-și înceapă fabuloasa carieră
politică, scop pentru care renunță la bucuriile căminului, chiar dacă s-a
născut într-o familie de intelectuali cu nouă copii.
Potrivit
opiniei lui Diamandi, din vitalul sistem conștiință-morală-creștinism rezultă „tăria acestui om politic cu ținută dârză și
neinfluențat de contingențele mărunte ale vieții”, astfel că sentimentul
conștiinței împăcate i-a permis lui Iuliu Maniu să privească „oamenii și
evenimentele sub speciae aeternitatis”,
îndeosebi atunci când bucuros se retrăgea la Bădăcin: „Acolo, în liniștea
patriahală a locului natal, departe de lume și de tumultul vieții, în tovărășia
naturii, în mijlocul căreia s-a născut și a copilărit, Maniu are răgazul trebuitor
să treacă în revistă viața sa bogată în evenimente mari, prilejuindu-i reflexii
din cele mai interesante asupra acestor evenimente și a oamenilor cu care a
venit în contact”.
Dar
cum a devenit o mizerabilă regulă ca oamenii de seamă ai acestei țări să fie
crucificați în timpul vieții, cel mai adesea pentru onorabila abatere de la
judecata și faptele rutinier-tradiționale ale celorlalți concetățeni (dacă nu
în totalitate, atunci cu siguranță în marea lor majoritate), se subînțelege că
nu toți contemporanii lui Maniu au avut față de el obiectivitatea și eleganța
scriitorului nostru.
Iată
două exemple lămuritoare în acest sens:
1)Potrivit
firii sale năvalnice, Nicolae Iorga punea în atacurile la adresa liderului
național-țărănist toată patima sa de redutabil polemist. Dar tot el, cunoscând
și prețuind cum se cuvine faptul că „nu i-a venit de hac nici Viena cu iscusita
ei diplomație, nici Budapesta cu pumnul de fier al lui Tisza (contele István
Tisza, nota mea, G.P.)”, afirmă cu un
delicios amestec de ciudă și admirație că „nici dracul nu-i vine de hac egumenului de la Bădăcin”! Lucru cu
prisosință demonstrat și de apriga dispută politică postunionistă dintre
liberali și național-țărăniști (cu neclintita vrere a lui Maniu, Partidul
Național-Țărănesc apare pe 10 octombrie 1926 prin fuziunea Partidului Național
Român din Transilvania cu Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache), adică atunci
când Ionel Brătianu, omul politic care „i-a dat peste cap” pe Titu Maiorescu,
Petre P. Carp, Lascăr Catargiu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Nicolae
Iorga, generalul Averescu, Constantin Stere, C. Argetoianu, prințul Carol,
utilizează toate mijloacele de care dispunea pentru a-l răpune pe Iuliu Maniu.
2)Octavian
Goga pur și simplu neagă capacitatea politică a lui Maniu din motivul
pueril că el nu reprezintă o valoare
științifică sau artistică, uitând – ne dezvăluie Diamandi – că acesta este „un
criteriu cu totul fals” și că cele două noțiuni (omul politic și omul de
știință/artistul) nu sunt identice, ci doar concordante.
Totul
este în zadar, căci Maniu rezistă cu atâta succes, încât – ne face cunoscut
Neagu Djuvara în cartea O scurtă istorie
a românilor – „uniunea național-țărănistă a devenit încetul cu încetul cel
mai mare partid din toată România”, astfel încât Partidul Național Liberal este
devansat de acesta și ajunge „un fel de partid conservator față de Partidul
Național-Țărănesc”. Prilej pentru scriitorul Diamandi să afirme cu pilduitor
respect că doar „moartea timpurie a lui Brătianu a pus capăt acestei rivalități
și uriașei lupte care se angajase între acești doi adversari de rasă”.
În
dorința (firește, legitimă din perspectivă politicianistă) de a slăbi influența
liberalilor și de a răsturna guvernul acestora, ne înștiințează Ioan Scurtu în
opul Monarhia în România 1866-1947,
Iuliu Maniu și țărăniștii lui desfășoară o amplă campanie de revenire a
prințului Carol pe tronul României (cu atât mai abitir cu cât liberalii apărau
cu încrâncenare Actul din 4 ianuarie 1926), totul culminând cu adunarea de la
Alba Iulia din 6 mai 1928, dată la care principele aventurier urma să intre în
țară pentru a fi proclamat rege pe 10 mai.
Evenimentul
n-a mai avut loc, iar restaurația a trebuit să aștepte până în iunie 1930,
deoarece Ministerul de Interne al Angliei, alertat de Guvernul Vintilă Brătianu
(Vintilă devine președintele liberalilor și al Consiliului de Miniștri după
moartea lui Ionel pe 24 noiembrie 1926), „a pus sub strictă supraveghere pe
fostul principe al României” (I. Scurtu), astfel că autoritățile britanice,
motivând că pasagerii „nu aveau acte în regulă”, au interzis pe 6 mai decolarea
celor două avioane de pe aeroportul Croydon.
Este
adevărat că lucrurile curgeau în favoarea carlismului și a restaurației după
ce, sub presiunea național-țărăniștilor, pe 3 noiembrie 1928 Vintilă Brătianu
demisionează, iar pe 10 noiembrie se instalează Guvernul Iuliu Maniu, dar mai
ales după ce liderul țărănist se adresează principelui revenit în țară cu „Bine
ați venit, Alteță!”. Însă tot atât de adevărat este că, respingând Carol
condițiile impuse de acesta (să fie proclamat regent, să nu permită revenirea
Elenei Lupescu, să-și refacă mariajul cu principesa Elena), într-un context
politic în care mulți politicieni (inclusiv Gheorghe Brătianu) se pronunțaseră
pentru înlăturarea Actului din 4 ianuarie 1926, pe 7 mai 1930 Iuliu Maniu „a
prezentat demisia guvernului, invocând considerente de ordin «moral», și anume
că nu poate contribui la detronarea regelui Mihai, căruia îi jurase credință”
(I. Scurtu). Conducerea guvernului fiind încredințată de Regență lui Gh.Gh. Marinescu,
ne informează în continuare același istoric, „acesta a anunțat convocarea
Reprezentanței Naționale în ziua de duminică, 8 iunie, «pentru a decide asupra
exercitării prerogativelor regale»”...
Pe
seama nehotărârii lui Maniu, inclusiv în imediata vecinătate a controversatului
act din 23 august 1944 (de pildă, sprijinit de Constantin I.C. Brătianu,
liderul țărănist susținea necesitatea unui guvern de generali pentru ca România
să-și poată rezolva problemele cu un pronunțat caracter militar), au circulat
în epocă o mulțime de anecdote. Da, pentru că în opinia lui Sterie Diamandi,
însuși Maniu „a avut grijă ca prin faimoasele pertractări, specialitate în care
a devenit maestru, să contribuie într-o largă măsură la crearea acestei
legende”.
Adept
al străbunei zicale „Vorba e de argint, tăcerea e de aur”, respectiv al spusei
„Dumnezeu ne-a dat cuvântul ca să putem să ne ascundem gândul”, Maniu niciodată
nu spunea ceea ce gândea, motiv pentru care „cultiva echivocul cu o îndemânare
artistică” și dădea vorbelor o întrebuințare hieroglifică, astfel izbutind să-i
aducă la disperare pe foarte mulți cu procedeele lui iezuite.
Iată
de ce, ne face cunoscut mai departe S. Diamandi, Iuliu Maniu este înfățișat de
Constantin Stere în articolul Domnul
Prezident ca „un Machiavelli modern care lucrează cu mănuși și surâde
grațios”, iar alții văd în el „un om de chilie, un uneltitor, un om din
culoarele de umbră ale unei mânăstiri, unde cucernicii frați se ucid pentru a
fi în fruntea unei procesiuni”...
Însă
justa apreciere a lui Iuliu Maniu de către noi toți, beneficiarii luptei și
sacrificiului său suprem pentru această țară, nu trebuie să omită faptul că
ezitările lui reprezintă subtile manevre tactice și că el s-a format ca om
politic în monarhia habsburgică, care l-a obligat „să-și măsoare fiecare
cuvânt, să cumpănească fiecare gest”. Altfel spus – precizează desfătătorul
Diamandi cu ajutorul unei comparații îndrăznețe – să aibă ceva din însușirile
catârului, „animalul de povară cel mai destoinic care străbate drumurile
munților prăpăstioși”.
N.B.:Oare
ce-ar spune Iuliu Maniu de puținii țărăniști ai zilelor noastre și de Aurelian
Pavelescu, haramul ce se autointitulează liderul lor? Îndeosebi acuma, după
sinistra mezalianță dintre groparii acestui partid istoric și otrepele
pesediste.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
12 aprilie 2019
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu