Papa Francisc, demnitatea de a muri în picioare...

A fost, poate, cel mai blând dintre pescari, cel mai firesc dintre regi, cel mai aproape de oameni dintre toți cei ce au purtat alb. Un Papă care n-a ridicat vocea, dar a cutremurat conștiințe. Care nu s-a înălțat pe tronuri, ci a coborât în străzi, în mahalale, în închisori, în colibe și în inimile celor uitați de toți.

Când lumea era asurzită de strigătul celor puternici, el a vorbit în șoaptă. Când altarul devenise uneori podium, el a ales tăcerea, rugăciunea, mersul cu pasul.

A fost păstorul care nu a venit să domnească, ci să însoțească. Și poate că tocmai de aceea, omul și-a recunoscut din nou Păstorul.

Într-o epocă obsedată de imagine, Papa Francisc a ales simplitatea.

A renunțat la fastul papal, a locuit într-o cameră simplă, a purtat pantofi obișnuiți, nu coroane, nu trene. Dar a avut o inimă mai grea decât orice mantie, o inimă care a purtat durerile lumii.

A vorbit despre milă mai presus de lege, despre iubirea care nu întreabă dacă ești demn, despre iertarea ca formă supremă de adevăr. A pus în centrul Bisericii nu dogma, ci omul. Nu autoritatea, ci compasiunea. Nu zidurile, ci drumurile. Un Papă al genunchiului plecat.

Francisc nu a fost un Papă care să zdrobească dogme, ci unul care a rescris în inimile noastre literele vii ale Evangheliei. A îngenuncheat în fața bolnavilor, a sărmanilor, a celor de altă credință și a celor care nu mai aveau nicio credință.

A învățat lumea că smerenia nu este slăbiciune, ci forța verticalității. Că poți fi tare fără a fi dur. Că poți fi conducător fără a comanda. Că poți iubi fără să ceri nimic înapoi.

Ieri, slăbit, cu trupul aproape frânt, Papa Francisc s-a arătat din nou în fața mulțimii. Nu pentru a fi privit, ci pentru a oferi, în tăcerea sa, o lecție: demnitatea de a muri în picioare. Nu se plânge, nu cere mila nimănui. Nu își strigă durerile. Le oferă.

Lumea întreagă îl privește ca pe o icoană vie a curajului tăcut, a credinței fără emfază, a sfințeniei care nu are nevoie de titluri. Și chiar dacă trupul se clatină, sufletul său rămâne drept. Iar inimile a milioane de oameni bat acum la unison cu a lui.

Moștenirea sa nu e în cuvinte. E în lacrimile celor săraci. Ce rămâne după Francisc? Nu discursurile, nu textele doctrinare, nu decretul vreunui sinod. Ci copiii pe care i-a îmbrățișat, bătrânii pe care i-a ascultat, deținuții cărora le-a sărutat picioarele, răniții cărora le-a șters sângele lumii de pe frunte.

Rămâne convingerea că Biserica nu e o fortăreață, ci un spital de campanie. Că între Rai și Pământ nu e drum decât dacă îl parcurgem împreună.

Acum s-a dus, dar va rămâne printre noi. Nu în statui, ci în gesturi. Nu în piatră, ci în carne vie, acolo unde un om se oprește și ajută pe altul. Acolo unde cineva renunță la dreptatea lui pentru o pace mai mare. Acolo unde Biserica devine ceea ce a fost menită să fie: inima lui Hristos în lume.

Papa Francisc nu a fost un om mare. A fost doar un om profund. Și, în acest secol al zgomotului, profunzimea este cel mai rar și mai sfânt dar...

C.L.