CU SUFLETUL PE TAVĂ...

 

VALENTIN LUPEA, Neliniștea din mine, Colecția Poesis, ECREATOR, Baia Mare, MM, 2025

Fiind a treia carte de poezii, aceasta este închinată: „fetelor mele dragi Roxana-Andreea-fiică și Monica-Claudia-soție întru pomenire și spre a mea amintire!”

Așa cum spune titlul volumului de poezii, autorul dorește să ne arate neliniștea  din sufletul său , ideile care-l frământă din această lume în care trăiește cu multe probleme. Acestea ar fi: neliniștea poetului în legătură cu actul artistic, în cazul acesta poezia, preocuparea față de revelarea adevărului și al frumosului în poezie și nu în ultimul rând apropierea ideilor de realitatea socială. Astfel e interesat de felul cum va fi inspirat de muza creatoare pentru a realiza un produs estetic.  Acesta va avea ca temă /tematică iubirea, dreptatea,nimicnicia vieții și perspectiva morții iminente. Cu accente filozofice, poeziile scrise în acest volum de Valentin Lupea încearcă să dea răspunsuri la marile probleme care-l frământă.„Eul” său creator îl poartă prin diferite spații creatoare-istoria dulcelui Ardeal, muza ce-l inspiră, valorile stilistice și sufletești ale anotimpului toamna, bucuria revederii sau amintirea ființelor dragi sufletului său, despre spațiu și timpul ireversibil, multe idei preluate din cărțile de estetică studiate dar și dintr-o sumedenie de poeți de la noi și nu numai.

În fața foii albe de hârtie  autorului îi trec prin minte idei despre creație ca atare, evoluția conceptului de „estetic” ca atare, despre drumul pe care vrea să-l urmeze pentru a fi autentic.

Vlahuță scria în 1886: „Arta izvorăște și respiră din aerul epocii în care se naște. Artistul este rezultatul  sau mai bine zis sinteza spiritului general al societății în care trăiește.” Iar George Coșbuc scria că: „adevărul constituie  suprema putere în artă, la care mai adăugăm  legătura dintre adevăr și frumos...”

Da, e un timp al esteticii în transformare în care apar tot felul de idei inovatoare, dar Valentin Lupea rămâne fidel filonului filosofic care-l animă în realizarea fenomenului literar care este poezia.

Autorul evocă preocupările sale permanente din tinerețe și anume: „de-a lungul vieții mele, din cărți m-am înfruptat/ ținându-mi loc de foame/ și de sete.”

(Trăiri și retrăiri)

Lupea Valentin prin versurile sale  nu vrea să demonstreze ceva-cuiva, ci să-și exprime frământările sale din adâncul „eului” creator, de multe ori întrebările sau concluziile existențiale sunt și ale noastre. Crede că are în contextul actual  al poeziei moderne un „univers poetic în sine” care nu se supune declinului verbal, nici beției de imagini sau cuvinte, nici disprețului pentru formă și falsa profunzime.

Nu putem trăi mereu fericiți, dar putem fi mereu fericiți că trăim:

„Privind prin sufletul meu,/ mai văd apoi / noianul de întrebări interminabile,/ cu frământări și neliniști,/ deloc trecătoare,/ asupra problemelor firii,/  tânjind după liniștea / copilăriei mele/.” (Căutând prin sufletul meu)

Se încearcă o definire a iubirii găsind puterea evocatoare a cuvintelor:

„Iubirea-i acea forță cosmică, grandioasă

generatoare și creatoare,

este acel principiu unificator,

al celestului și al teluricului,

al finitului și infinitului,

 este accederea către

culorile lumii inteligibile,

este beatitudinea iubirii divine.”   (Eseistica iubirii)

Poezie elaborată și „profund meditativă” emblematică e poezia Trăiri și frământări de un lirism subiectiv deosebit, din care voi cita doar o parte, invitând cititorii s-o citească integral:

„Sunt un biet pribeag/ pe lumea asta/ și mă las purtat de vânt/ precum frunza care moare/ în al ei galben plăpând.../ constatând cu-ngândurare/ că-n curând din lume pier,/ că sosi-va ceasul, clipa,/ când nimic n-o să mai cer./mulțumit de mine însumi/ și de scrisul meu tardiv,/ rămânând drept moștenire,/ pentru critici și amici,/ bruma mea de-agoniseală/ strânsă-n cărți /și ce-am mai scris.”

Evocarea naturii ca „izvor de veșnică poveste” citind cartea naturii/ deseori mă simt frate/ cu mugurii, cu trandafirii și cu ramurile de măr/ din grădina casei mele,/ cu florile, cu fluturii,/ luând act cu uimire/ de pulsația naturii...”

Versurile sale sunt „niște țipete ale unui lirism/ de senzații/ spiritualizate/ ale unui „eu” poetic/ însetat de lumină/ și de cunoaștere,/ a cărui inimă arde...”; absoarbe esența muzicală a cosmosului, poetul vrea să rămână mereu tânăr și ferice prin creația sa, caută  acel inefabil al poeziei prin care vrea să definească umanul în raport cu sine și cu universul.”; poetul se găsește într-o mitico-estetico și filosofico-poveste”.  Scrie poezie și istorie trecută prin filtrul simțirii personale, o poezie închinată idealurilor naționale, amintind trecutul pentru a ști cine am fost și care e idealul național;  se află mereu în căutarea „înțelesurilor acestei lumi problematice”; drumul poetului e ardent și plin de pericole, dominante la un traseu/ care are la capăt nimicul”.

„Vise dulci de dragoste/ ce nu vor să se culce/ provocând insomnii plăcute,/ la orice vârstă,/ pentru că ea,/ dragostea/ nu are vârstă,/ și nici apus,/ fiind mereu în plină tinerețe...”

Binele, frumosul, plăcutul senzual s-au interiorizat filozofic, sunt întrebări cu răspunsuri posibile: „prin filosofie ,/ vom putea ajunge/ la smulgerea sufletului/ din locașul său corporal,/ ceea ce-ar putea însemna/ drept o murire în viață,/ dar și-o înflorire a vieții însăși...”  (Reminescențe estetice ale frumosului.”

 

Prof. OLIMPIA MUREȘAN, UZPR, Asociația Scriitorilor, Baia Mare, Ulmeni, MM