Din lumea lui Caragiale, la lumea de astăzi

                                 de Gheorghe Pârja

Campania electorală pentru al doilea tur al alegerilor prezidențiale se încheie și nu am auzit rostit numele marelui dramaturg I. L. Caragiale, cu atmosfera alegerilor din opera sa. Am și eu pretenții prea mari! Că trăim în vremea lui Caragiale este deja un truism. Și el s-ar minuna, s-ar simți surprins de ce rol joacă astăzi în context electoral. De la început, spun că nu împărtășesc ideea că Maestrul a conturat prototipul alegătorului român în persoana cetățeanului turmentat. Dacă spuneam asta despre Caragiale criticului Șerban Cioculescu, care mi-a fost profesor în facultate, nu aș fi trecut examenul. Cetățeanul turmentat este un personaj din cunoscuta operă dramatică cu scrisoarea pierdută. El este implicat în găsirea, pierderea și înapoierea scrisorii de amor. Este personajul care se apropie de omul obișnuit, ale cărui nedumiriri simple, dar pline de bun-simț, îl urmăresc ca o umbră. Cea mai mare nelămurire a sa o reprezintă candidatul pe care să-l aleagă. De aici celebra întrebare: „Dar eu cu cine votez?”

Dilema lui personală s-a răsfrânt peste vreme. Și acum e mai actuală ca oricând. Mulți români se substituie celebrului personaj. Indeciși sau nu, cu cine să voteze. Dar eu mă întorc la Caragiale și la eroul lui. Care decide să meargă pe jos la teatru. Pe drum, poartă un dialog cu un amic, care îl întreabă: „Iubești cultura stimabile? Bravos.” Răspunde stimabilul: „Păi, dacă de votat nu am aflat cu cine, măcar de cultură să ne îngrijim.” Mă simt nevoit să constat că în această lungă și încrâncenată campanie electorală, cuvântul cultură a lipsit. Cu desăvârșire. Despre nevoia de cultură în viața poporului român, nu vorbesc aspiranții la gloria efemeră. Nu numai eu, care mi-am făcut din cultură un fel de a fi, dar și alți cetățeni din Maramureș sunt nedumiriți. Nimic despre biblioteci, autori și cărțile lor. Despre muzică, teatru… M-aș fi bucurat să aud un aspirant că vorbește despre marele scriitor Nicolae Breban, născut în Baia Mare, Cetățean de Onoare al municipiului. Și județului. O frază de recunoștință pentru o trudă imensă în devoțiunea pentru cultură. Pentru literatură. Ori despre prozatorul și eseistul Augustin Buzura, născut la Berința. Ori despre noua direcție a prozei lui Ioan Groșan, de Mogoșești. Ori despre tulburătorul prozator Alexandru Ivasiuc, din Sighetul Marmației. Nimic. Vorbe liniare, adică clișee, repetate obositor. Din nou nu știu pe ce lume trăiesc!

Am amintit acest patrulater epic al Nordului fiindcă ne reprezintă. În jurul lui gravitează alte valori lirice, epice și dramatice din preajmă. Care fac cinste Maramureșului. Ce frumos discurs electoral ar fi fost cel luminat de cultură! Am înțeles urgențele economice și sociale, că dor, dar mă gândesc și la viitor. Într-o lume globală. În care ne pierdem și rătăcim. Sunt manifestări cu vârsta mai multor decenii, care merită toată atenția. Sunt evenimente care au rezistat în regimul apus, au traversat revoluția și incerta tranziție și acum s-au poticnit din lipsă de minim sprijin entuziast. Vă dau pe gratis o idee. De ce nu ați relua inspirata manifestare Întâlnire cu fiii Maramureșului? A fost splendidă, necesară și de neuitat. Care a unit sub sceptrul obârșiilor valorile izvorâte de aici. Aceste vremuri ale risipirii maramureșenilor prin lume o cer.

Vremurile trec, dar cultura rămâne! Când durata este fracturată, se lasă cu răni mai greu de vindecat. Și atunci mă cutreieră și pe mine întrebarea omului dilematic: „Dar eu cu cine votez?” Mă întorc la Domnul Caragiale, care constata la vremea lui: „Stranie mai este și politica asta! Unii o mănâncă pe pâine și o sting cu un pahar cu vin, alții fac mutări peste mutări, de parcă ar trăi pe o tablă de șah.” Găsiți vreo asemănare cu ziua de astăzi? Apoi scriitorul constată: „A căzut un guvern și a venit altul, îndată toată administrația țării, și cea de Stat și cea de județ și cea comunală, de la prefecți și secretari generali din ministere, până la cel din urmă agent de poliție și până la moașa de mahala se înlocuiește. O clientelă pleacă, alta vine, flămânzii trec la masă, sătuii la penitență.”

Asta scria Conu Iancu în anul 1907. Găsiți vreo asemănare cu ziua de astăzi? Cu o vreme în urmă, la o ceașcă de ceai, pe o terasă, așa cum obișnuia și Caragiale să stea la „Gambrinus”, la o halbă de bere, vorbeam cu un amic despre alegeri, candidați, promisiuni. Dar mai ales despre ce au uitat să ne spună aspiranții. Omul are drept de vot, dar nu știe cu cine să voteze. Cert este că mi-a repetat întrebarea cetățeanului din piesa de teatru. Dacă merită, alegătorul decide. Simt o prudență pentru ziua de mâine. Discuțiile cotidiene, unele, sunt sceptice. Altele, mai entuziaste. Unii, una vorbesc și alta fac, alții… Să nu uităm că votul fiecăruia contează. Te simți în cetate. Cu toate neajunsurile ei, democrația asta este cea mai bună că alta nu există. Cum zicea un lider englez. O constatare proprie. Asist la un nivel emotiv al candidaților, de captare a bună­voinței alegătorilor. Și risipa de insulte și ploaia de acuzații, și minciuni, și manipulare.

Românii din țară, dar mai ales cei răspândiți pe afară trebuie să treacă prin sita realită­ților, nu prin cea a unor lideri. Care propun direcții diferite. Mai spre Est și mai spre Vest. Alegeți calea cea bună! Vorba nemuritoare a lui Conu Iancu: toți suntem români, mai mult sau mai puțini onești! Și să nu uităm altă vorbă a lui Caragiale: „Sunt vechi, domnule!” Numai prin democrație și ideal colectiv ne putem învechi pe aceste meleaguri. Votați să ne meargă mai bine în lumea asta împielițată! Determinare, duminică la urne!