Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda) Ioan 5, 1-15
În vremea aceea era o sărbătoare a iudeilor și Iisus
S-a suit la Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor era o scăldătoare,
care se numea pe evreiește Vitezda, având cinci pridvoare. În acestea zăcea
mulțime de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei. Căci un
înger al Domnului se cobora din când în când în scăldătoare și tulbura apa, și
cine intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos de orice boală era
cuprins. Și era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Iisus,
văzându-l pe acesta zăcând și știind că este așa încă de multă vreme, i-a zis:
Voiești să te faci sănătos? Bolnavul I-a răspuns: Doamne, nu am om ca să mă
arunce în scăldătoare, când se tulbură apa; că, până când vin eu, altul se
coboară înaintea mea. Iisus i-a zis: Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă! Și
îndată omul s-a făcut sănătos, și-a luat patul și umbla. Dar în ziua aceea era
sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: Este zi de sâmbătă și nu este
îngăduit să-ți iei patul. El le-a răspuns: Cel ce m-a făcut sănătos, Acela mi-a
zis: Ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: Cine este omul care ți-a zis:
Ia-ți patul tău și umblă? Iar cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus Se
dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta, Iisus l-a
aflat în templu și i-a zis: Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai
păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău. Atunci, omul a plecat și a
spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut sănătos.
Ne aflăm aproape de mijlocul perioadei pascale, cea
atât de luminoasă și odihnitoare. În această vreme se citește în biserici din
Sfânta Evanghelie de la Ioan, ca una ce este cea mai teologică, mai
duhovnicească, mai pătrunsă de fiorul eshatologic, atât de prezent în timpul
binecuvântat de după Înviere. Totuși, chiar și cu gândul la realitățile
cerești, Sfânta Biserică are grijă și de cele pământești ale noastre,
punându-ne înainte încă o minune săvârșită de Domnul Iisus Hristos, care are în
vedere tămăduirea omului. Vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda a
fost ca o înviere din morți, ca o naștere la o nouă viață. După ce stătuse 38
de ani în așteptare, paraliticul își primise darul cel mai mare: vindecare
trupească și iertare de păcate, dar și întâlnirea cu Domnul Vieții, precum și
propovăduirea Lui printre ceilalți. Sinaxarul sărbătorii spune că motivul
amintirii acestei minuni acum este că ea s-a petrecut inițial în răstimpul
dintre Paștile iudaic și Cincizecime. Totuși, conștiința Bisericii a mai
adăugat o tâlcuire, anume că una din roadele Învierii asupra umanității este
vindecarea dăruită oamenilor, împreună cu iertarea păcatelor.
O
duminică a primenirii sufletului
Se întâmplă adeseori ca după ce trec perioadele de
post, precum și marile sărbători, să ne lăsăm cuprinși de o oarecare slăbire
duhovnicească, din cauza căreia sufletul pierde din vitalitate, din îndrăzneala
pe care o are în rugăciune, din bucuria mântuirii și a împreună-petrecerii cu
Dumnezeu. Și atunci iarăși simțim nevoia de întărire duhovnicească. Într-un
fel, faptul că se citește această lectură evanghelică la trei săptămâni după
Paști e un mod al Sfintei Biserici de a veni în întâmpinarea noastră, a celor
care poate ne simțim bolnavi sufletește sau slăbiți în credință. Omul este
atunci ca paraliticul din Evanghelie, deoarece nu prea poate primi ajutor de la
cei din jur, care folosesc metode omenești, ci numai de la Dumnezeu. De aceea,
Biserica fiind o nouă scăldătoare a Vitezdei, un loc al milostivirii lui
Dumnezeu și al pogorârii neîncetate a harului Său, ne cheamă tainic, prin
glasul Mântuitorului: „Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă
voi odihni pe voi” (Mt. 11, 28). Pocăința este cea care ne împacă pe noi cu
Domnul, cea care ne oferă atât liniște sufletească, cât și o ușurare trupească.
Despre această vindecare a trupului, pusă în legătură cu iertarea păcatelor,
vorbea și Sfântul Proroc David, atunci când se ruga pentru ispășirea
greșelilor sale, pentru ca astfel să se bucure și oasele lui cele smerite (Ps.
50, 9), adică să primească și trupul liniștirea venită de pe urma curățirii
sufletului.
Adeseori, prin glasul conștiinței, Bunul Părinte
Ceresc ne oferă ajutorul, adică harul Său, care ne descoperă nevrednicia
lăuntrică și ne întreabă: „Voiești să te faci sănătos?”. Iar noi răspundem,
desigur, afirmativ, însă drumul vindecării nu este întotdeauna ușor. Acest drum
presupune schimbarea vieții, adică urmarea îndemnului Mântuitorului de a nu mai
greși. Totuși, chiar și o zi de ar fi viața omului, tot n-ar fi lipsită de
greșeli. Și atunci alergăm la apa curățitoare a pocăinței.
Duhovnicii
români din veacul al XX-lea, vindecători ai slăbănogirii neamului
Deoarece în anul acesta ne amintim mai mult de
duhovnicii și mărturisitorii români din secolul al XX-lea, este bine să luăm
aminte la lucrarea lor sfințitoare și tămăduitoare pentru cei care le-au trecut
pragul. Chilia lor, locul în care primeau închinătorii, a devenit de cele mai
multe ori un fel de scăldătoare a Vitezdei, unde adeseori oameni depărtați de
Dumnezeu de mulți ani s-au împăcat cu Cerul, s-au scăldat în lacrimile pocăinței,
au primit în ființa lor acea tulburare, acel vifor lăuntric, care le-a trezit
conștiința, vindecându-i de slăbănogirea sufletului.
Asemenea Pildei slăbănogului din Evanghelie, ei
ne-au învățat să nu cârtim, să nu osândim, să nu ne supărăm sau să ne
considerăm nedreptățiți, ci să răbdăm în tăcere și așteptare. Dacă părinții
duhovnicești și mărturisitorii români, care au suferit deceniile trecute în
închisoare, nu ar fi avut această smerită atitudine, le-ar fi fost cu mult mai
greu să iasă de acolo înnobilați cu acea neprețuită iertare și compasiune. Ei
s-au încrezut cu smerenie mai mult în purtarea de grijă a Domnului decât în
vreo metodă de salvare omenească, care de altfel nu se întrezărea.
După Bunul Dumnezeu, acești părinți au fost de fapt
cei mai buni prieteni ai oamenilor, deoarece i-au îndreptat spre comuniunea cu
El, spre împăcarea cu cele sfinte, arătându-le uneori cu blândețe, alteori cu
autoritate, că prietenia cu lumea aceasta înseamnă umbră și vis, deșertăciune
și eșec, iar singura care contează cu adevărat este alipirea de Domnul. Ei nu
au făcut precum cărturarii din Evanghelie, care nu se bucurau de vindecarea
slăbănogului din cauza nerespectării unor reguli ritualice, ci au prețuit cu
adevărat mai mult omul decât regula, mai mult persoana umană decât orice
convenție omenească. De fapt, așa a procedat și Marele Duhovnic, Domnul Iisus
Hristos.
Imnografia
duminicii
O parte din cuvintele Evangheliei de astăzi se
citesc și la slujba Aghesmei mici. Atunci când săvârșim Sfințirea apei, în
biserică sau în casele creștinilor, ne simțim în mod tainic învăluiți de harul
lui Dumnezeu care se pogoară peste apă. Agheasma devine astfel asemănătoare cu
acea apă de la Vitezda, tulburată de îngerul lui Dumnezeu, adică de mâna
preotului care o sfințește. Atât sărbătoarea de astăzi, cât și miercurea
înjumătățirii praznicului, care urmează, precum și duminica samarinencei, toate
acestea trei au o tematică legată de apa vindecătoare, apa vie, cea străbătută
de mâna lui Dumnezeu, precum a fost la început, la crearea lumii.
Imnografia zilei arată că Cel ce a zidit pe om cu
mâna Sa a venit să îi vindece pe cei bolnavi, deoarece, „iubind pe ai Săi cei
din lume, până la sfârșit i-a iubit” (In. 13, 1). El este cu adevărat Izvorul
Tămăduirilor, din harul căruia primesc puteri tămăduitoare atât Maica Domnului,
cât și apostolii și mai ales sfinții taumaturgi sau doctori fără de arginți.
Canonul duminicii face legătura între vindecarea
paraliticului și dorința credinciosului de a-i fi vindecat sufletul, care
bolește cumplit. Se pomenește și de apa Botezului, care, spre deosebire de
scăldătoarea oilor, unde se vindeca un om într-un an, ea curățește mulțimi
nenumărate. Canonul are și câteva tropare dedicate Arhanghelului Mihail, care
se pare că a fost asociat de conștiința Bisericii cu acel înger care venea la
scăldătoare și tulbura apa.
Sedealna de după Cântarea a treia spune că mai-marii
cărturarilor nu sufereau să recunoască minunea din cauza invidiei pline de
răutate, care le-a slăbănogit sufletele. Această invidie, atât de nesuferită,
i-a făcut să se raporteze într-un mod defectuos la lege, alegând să o
absolutizeze. Mai departe, canonul invocă dorința credinciosului de a-i fi
vindecat sufletul, pentru a umbla pe cărările cele drepte ale credinței.
Imaginea călătoriei pe calea dreaptă este adesea reluată, arătând că atunci
când suntem iertați și restabiliți de Dumnezeu, se cade a umbla pe calea
virtuților, iar nu a ne întoarce la rătăcirea păcatului.
Condacul sărbătorii este o rugăciune prin care cerem
Domnului să ne ridice cu dumnezeiescul Său ajutor sufletul slăbănogit cu
păcatele. Astfel, după cum obișnuiau Părinții, întâmplările minunate din
Scriptură erau trăite într-o cheie personală. Ei își puneau întrebarea: Ce
înseamnă pentru mine aceste cuvinte sau fapte din Scriptură și cum mă pot
raporta existențial la ele? De aceea, trăirea în mod cât se poate de asumat a
celor auzite sau citite în Biserică ne ajută foarte mult să simțim și noi
lucrarea Mântuitorului în viața noastră.
Slava de la Laude subliniază un lucru extrem de
important: „Doamne, pe slăbănogul nu scăldătoarea l-a vindecat, ci cuvântul Tău
l-a înnoit”. Este o învățătură pentru noi, care căutăm uneori mai degrabă unele
minuni sau locuri miraculoase decât pe Însuși Domnul Hristos, săvârșitorul
minunilor.
Slujba paraliticului se cântă în mănăstiri și în
zilele de luni și marți, urmând ca miercuri să se săvârșească celebrarea
solemnă a Înțelepciunii lui Dumnezeu, Sofia, cea care adapă sufletele cu „apele
dreptei credințe”. Să ne ajute Bunul Dumnezeu să gustăm și noi din apa cea
înțelegătoare a sfintei noastre credințe, care ne curățește, ne sfințește și
ne adapă cu viață adevărată, izvorâtă din Cel ce este Calea, Adevărul și
Viața.
Autor:
Protos. Antipa Burghelea – 11 Mai 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu