Ce spectacol jalnic, ce marionetă cu cheiță înfiptă de Sistem! Tocmai când credeam că am epuizat eprubeta cu vitriol pentru acest copil de mingi al literaturii oficiale, iată-l iar, cocoțat în vârful flașnetei, scârțâind aceleași note triste pe care le comandă regizorii din umbră. Premii peste premii — toate poleite cu banii noștri, ai fraierilor contribuabili — iar la schimb, gurița-i mestecă servil exact porția zilnică de excremente ideologice. Îi vine ordinul, el execută. Ca un cățel disciplinat, cu zgarda culturală bine strânsă de gât.
Ne-a spus să ne vaccinăm? Ați alergat la ac, cuminți
și obedienți. V-a cerut să urlați „Slava Ucraina!”? Ați urlat. Acum, cu vocea
tremurândă de emoție postmodernă, vă cere, nici mai mult, nici mai puțin, să-l
votați pe Mucușor. Da, ați auzit bine. Mucușor — zeul insipid al progresului pe
bicicletă.
Și vă mai mirați că țara se duce de râpă? Când
flașnetele Sistemului vă spun „la stânga!”, răspunsul firesc e să o luați spre
dreapta, sau măcar să stați pe loc și să gândiți. Dar voi, hipnotizați de
strălucirea falsă a unui impostor cu față de poet, executați comenzi ca niște
roboței…
Nu mă potolesc, nu am cum. Când l-am auzit pe acest
semidoct patetic, cu privirea tulbure de insomnii ideologice, declarând doct:
„Mi se pare un coșmar, n-am putut dormi toată noaptea.”
„O sinucidere colectivă: nu există altă modalitate
de a explica punctul de cotitură politic românesc.”„Renașterea fascismului… în
fiecare colț al țării…”
Aș fi râs, dacă n-aș fi simțit silă. Iar placa cu
fascismul? Ah, eterna marotă, trompeta șlefuită a Sistemului: dacă nu dansezi
cum vrea el, ești legionar. Dacă gândești, ești periculos. Dacă nu te închini
flașnetarului, ești excomunicat din „lumea bună”.
Și acum, distinși cititori, să dăm cuvântul
profesorașului universitar, acest gonflat cu diplome și visuri nobeliene
(autoatribuite, firește), care izbucnește, cu gravitate de oracol și voce de
flaut spart, într-o veritabilă cacofonie. Auziți perla, vrednică de panourile
ridicolului absolut: „Este posibil, dar puțin probabil, ca contracandidatul
Nicușor Dan să poată opri forțele antisistem…”
Ei bine, dacă nu e asta o cacofonie cu brevet
academic, atunci ce e? O mostră de artă fonetică? O bijuterie stilistică? Nu,
domnilor. Este o glumă sinistră pe seama eufoniei limbii române. O cacofonie de
manual, una dintre acelea interzise de bunul-simț și de orice manual serios de
stilistică: prepoziția „ca” înghițită de următorul cuvânt, „contracandidatul”,
născând monstruozitatea sonoră „ca co…”.
Și totuși, autorul acestei gafe gramaticale — pe
care un elev de clasa a opta o evită cu instinct de conservare — e aplaudat
frenetic de echipa culturală care-l umflă cu pompa elogierii goale. De fiecare
dată când acest domn deschide gura sau își așterne fraza, ni se reamintește, cu
o stăruință de-a dreptul penibilă, că ar fi „cel mai mare scriitor român”.
Tradus, premiat, promovat. Cu ce, vă întreb? Cu bule de săpun lingvistic?
Romancier? Dar el nu știe ce e un roman. Nu știe
ce-i ritmul, nu cunoaște arcul narativ, iar dialogurile sale sună ca niște
fragmente de stenogramă din ședințele unui comitet de bloc. Dar se laudă. Se
împăunează. Se autocitează. În timp ce presa de curte îi lustruiește bocancii
stilistici, eu vin cu o măsură simplă: adevărul literar.
Și adevărul este următorul, iar istoria, nu mă
îndoiesc, îmi va da dreptate: nu e cel mai mare scriitor român, e cel mai mic.
Nu ca statură biologică, ci ca valoare intrinsecă. Un impostor literar ambalat
în panglici academice, un produs umflat cu aer ideologic și promovare pe pile.
La fiecare ieșire publică, nu eu îl atac. Nu e nevoie. Se prăbușește singur. Eu
doar trag cortina și arăt scena: goală, rece, ridicolă.
Și da, dacă îl numesc „analfabet funcțional cu prestanță
universitară”, o fac în cunoștință de cauză. Nu din ranchiună, ci din respect
pentru limba pe care o schilodește. Învățați-l mai întâi să scrie. Apoi, dacă
va învăța ce înseamnă să creezi o operă — nu o broșură corectă politic — putem
discuta despre literatură.
Până atunci, flașneta merge mai departe, pe bani
publici, cântând sonor, disonant și fără rușine.
Lucian
Ciuchiță
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu