– între timp, ființă și oglindă -
Titlul volumului “Alte poeme uitate” de Ștefan Jurcă evocă din capul locului o dialectică fundamentală: tensiunea dintre memorie și uitare, între poezie ca formă de conservare și uitarea ca experiență existențială. Ștefan Jurcă pare să își asume, prin această carte, o revenire la sine și la eul liric uitat – un eu care nu vorbește prin strălucire, ci prin urme. Poeziile lui Jurcă nu sunt focuri de artificii literare, ci cuiburi de jar mocnit în semiîntunericul conștiinței. Forța lor tăcută constă tocmai în reținere, în sobrietatea gravă a unei poezii traversate de freamăt lăuntric și zguduire de conștiință. Avem de-a face cu o literatură a rezistenței discrete, care abordează condițiile existențiale fundamentale ale ființei – în tradiția culturală românească, dar cu ecouri ce o depășesc.
Poezia lui Jurcă se apropie de întrebările ontologice formulate, printre alții, de Martin Heidegger: Ce înseamnă a fi – în temporalitate, în finitudine, în memorie? Versurile se sustrag unei viziuni liniare asupra timpului; ele trăiesc în spațiul dintre acum și atunci, în falia dintre amintire și reconstrucția poetică. Această dimensiune ontologică amintește și de Lucian Blaga, filosoful-poet al transcendenței și misterului. Așa cum Blaga refuză „cunoașterea absolută” în favoarea „luminii oprite”, și Jurcă pare să spună că „uitarea” nu este pierdere, ci o formă ascunsă a adevărului – un adevăr care se dezvăluie doar celui ce știe să citească în umbră. Din punct de vedere psihologic, lirica lui Jurcă amintește de conceptul de „peisaj interior” (în spiritul lui C. G. Jung), în care simbolurile, visurile și conținuturile reprimate traversează spațiul poetic. Poeziile par note de jurnal ale unui om care trăiește în exilul propriului său interior. Este un exil fără patetism, dar încărcat de reflecții fine și neliniște lucidă. Eul liric este sfâșiat, dar nu cinic. Obosit, dar nu indiferent. Amintește de eroii existențialiști ai lui Camus sau Sartre – singuratici, dar nu goi. Remarcabilă este absența oricărei poze: această poezie nu caută să placă, să impresioneze, ci să supraviețuiască – ca o amprentă sufletească. Limbajul lui Jurcă este redus, adesea eliptic, fragmentar – de parcă ar vrea să spună doar strictul necesar. Această economie poetică amintește de faza târzie a lui Paul Celan, fără a-i atinge totuși hermetismul abisal. De asemenea, se pot identifica apropieri de Nichita Stănescu, dar fără exuberanțele acestuia. Jurcă rămâne sobru, aproape auster – un poet al ascezei. Ceea ce îl diferențiază de simpla „reducție” este muzicalitatea latentă și conștiința senzorială. Imaginile – adesea banale: fereastră, praf, păsări, noapte – nu sunt doar simboluri, ci realități palpabile. Poezia sa trăiește din liniștea dintre cuvinte. Din ceea ce nu este spus. Jurcă nu face parte din nucleul canonic al literaturii române contemporane. Se află la margine – dar această margine este locul rezistenței. „Poemele uitate” pot fi citite și ca un protest împotriva unei industrii literare care privilegiază zgomotul, mediatizarea, comercialul. Din această perspectivă, Jurcă se înscrie în linia disidenților tăcuți – asemenea lui Ion Caraion, Mariana Marin sau Daniel Turcea, poeți ai necesității interioare. Opera lui Jurcă nu e un strigăt, ci o șoaptă – dar una care nu te lasă în pace. Ea amintește de poemul „Cititorul” al lui Borges: „Nu știa că fiecare pagină pe care o deschidea îl citea, la rândul ei.”
Din punct de vedere sociologic, poezia lui Jurcă devine relevantă printr-o poziționare subtilă: eul poetic este un martor nu al istoriei „mari”, ci al timpului interior, al degradării lente și neobservate. Autorul nu este un „martor al epocii” în sens jurnalistic, ci un martor al conștiinței. Aici se poate face o paralelă cu Emil Botta, în faza sa finală, când se retrăgea social, dar câștiga în profunzime lirică. Totodată, vocea lui Jurcă este una a perseverenței tăcute – ecoul unei generații prinse între comunism și postcomunism, între provincie și vocație, între profesie și chemare. Poeziile sunt însemnări ale unei lumi românești interioare adesea ignorate.
În literatura universală, găsim mai multe spirite înrudite. Strictețea melancolică și sărăcia asumată a imaginilor amintesc de Georg Trakl – însă fără întunecimea sa radicală. Charles Simic, poetul sârb-american candidat la Nobel, este și el un punct de comparație relevant: la fel ca Jurcă, reușește să alăture banalul și abisul în spații poetice restrânse. Jurcă împărtășește cu acești poeți atitudinea poetică a martorului, nu a judecătorului. Limbajul său e laconic, dar nu rece. În literatura română, se apropie, poate, de Vasile Vlad sau, într-un fel profund, de Cezar Ivănescu cel târziu – nu stilistic, ci în atitudine.
„Alte poeme uitate“ nu este o carte pentru cititorul grăbit și superficial. Nu este o operă de piață literară, ci un document interior – aproape un manuscris al sufletului. Jurcă este un poet al penumbrei, al tăcerii și al amintirii într-o epocă a uitării. Poezia sa nu se deschide imediat, ci cere răbdare și empatie – calități din ce în ce mai rare.
Cine are răbdarea de a pătrunde în aceste poeme nu va fi răsplătit prin retorică strălucitoare, ci prin ceva mai profund: o undă de adevăr.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu