Mă voi întoarce la vremea copilăriei mele, dar nu voi mai găsi ceea ce am părăsit cândva. Atunci, voi pleca urechea spre inima trecutului, dar nu va mai fi unde am lăsat-o. Apoi, voi rătăci șoptind: mi-e dor…, mi-e dor…, mi-e dor de tot ce a fost bine, frumos, inefabil și adevărat odată. Iată, de ce, unul dintre cele mai mari doruri ale omului rămâne, totuși, dorul copilăriei. Pentru că cel mai mare este dorul dumnezeirii pentru om.
Idealul perfecțiunii nu ar trebui căutat în viitor,
ci în trecut, prin revenirea la inocența copilăriei. Copilul din noi ne învață
nevinovăția și ne aduce la acel stadiu de uimire, de stare harică necesară
oricărui început, oricărei căutări.
Cine nu a fost copil? Cine nu își aduce aminte cu
drag de anii frumoși ai copilăriei? Cine nu-și aduce aminte de poveștile citite
de bunica la gura sobii? Ce pot vorbele să spună despre frumusețea și gingășia
unui înger, care este copilul? Există la copil o capacitate specială de a
fuziona cu lucrurile și fenomenele naturii: le percepe instantaneu și din afara
lui, fără să apeleze la analiză. Astfel, dacă copilul vede un urs, el se duce
lângă el și îl mângâie. De aceea, de multe ori, auzim aprecieri la adresa unui
copil, de genul: „nu are teamă de nimic” sau „vorbește ca un om atât de mare la
minte și la inimă”. Ceea ce mintea înțelepților nu înțelege, nu aude, nu vede,
nu înțelege, practică un suflet de copil în simplitatea lui.
Tudor Arghezi l-a căutat pe Dumnezeu toată viața
lui. L-a găsit în ultimele clipe ale vieții sale, când, stând întins pe pat, a
exclamat: „ ...Te-am găsit ca pe un copil, între ceruri, aruncând cu stele în
mare și jucând cu mâna oglinda lumii rotunde în odăile noastre albe”.
La Orizont sau, dacă privim în sus, la Zenit, acolo
e spațiul absolutului, acolo este „locul de joacă” al lui Dumnezeu. Există un
spațiu al ființei, anii copilăriei, există un loc al sacrului, al credinței,
există un topos al copilului din noi. Un „acolo” al bucuriei inocente de copil,
al sentimentului profund care cuprinde toate simțurile, copleșește sufletul și
face timpul să se oprească. Este un sentiment în care intră sublimarea, teama
și atracția.
Există un „acolo” în lumina blândă a apusului, în
lumina veselă și speranța vieții a răsăritului, în constelația cerului senin,
în zâmbetul dulce al unui copil, în privirea sinceră și înduioșătoare a unei
căprioare, în albul miraculos al fulgilor de nea, în adevărul nemuririi, în
frumusețea și farmecul florilor, în picătura de pe obrazul cerului, în cicoarea
de pe marginea drumului. În toate acestea, există sentimente profunde ale
bucuriei sincere și inefabile pe care divinitatea le încorporează în sufletul
copilului spre încântarea și înălțarea spirituală a ființei umane.
Dar ce te faci cu dorul nebunesc după o persoană
care este la mare depărtare sau „acolo sus” și nu ai să mai poți să o vezi
niciodată. Atunci când îți este dor de cineva de pe pământ îl suni, îi scrii,
îl cauți și-l poți găsi pentru o îmbrățișare, pentru un sfat, pentru un cuvânt
de încurajare. Dar ce te faci atunci când te cuprinde dorul de cineva care a
plecat dincolo de nori? Suferința dorului este o formă de cunoaștere, de
informație, de comunicare cu lumea de dincolo. Dorul te învață mai mult decât
toate universitățile din lume. Practic, suferința este cea care grăbește
procesul devenirii omului înțelept.
Ștefan Popa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu