IN MEMORIAM IOAN ROMEO ROȘIIANU

 

A fost frumos! Nu-mi permit să scriu mai multe despre acest eveniment, tocmai pentru că vreau să-mi păstrez în inimă trăirile frumoase de acolo și nu aș vrea să mi le stric cu cuvintele-mi sărace. A fost frumos, a fost de suflet. Am avut cu toții ocazia să auzim lucruri extraordinare, s-a filmat, s-a vorbit mult, am învățat lucruri interesante! Principalul vinovat și responsabil pentru aceste întâmplări care au avut loc în Baia Mare timp de două zile la cea de-a 4-a ediție a Festivalului (Inter)Național de literatură ,,Doamnele metaforei'', este nimeni altul decât Maestrul  Ioan Romeo Roșiianu, căruia îi mulțumim și îl asigurăm de toată prețuirea noastră! Marea dramă la români a fost dintotdeauna că n-au știut și nu știu să-și prețuiască valorile. Oamenii sunt prețuiți doar după ce nu mai sunt. Se întâmplă să ființăm în același timp, să trăim în aceeași epocă și să n-avem puterea să ne vedem unul pe altul, iar lucrul acesta este întristător de adevărat! Ioan Romeo Roșiianu este un titan al timpurilor noastre! Prin profesionalismul dus spre desăvârșire și prin capacitățile de care a dat și dă dovadă în continuare este inegalabil în România la ora actuală. V-aș ruga să vă intre bine la cap pentru că de altădată n-o să mai repet. Lucrurile acestea desigur ca nu le spun eu, le spune cine știe și cunoaște; spun aici despre intelectualii care ne depășesc cu mult pe majoritatea dintre noi, și totodată vorbesc și despre omul care are dorința de a face și care chiar face lucruri de durată și de viitor, în fiecare zi. E un mod de viață și e deloc ușor, dar e garanția LOR că nu au trecut degeaba prin lume, e garanția lor că-și lasă urme înspre eternitate, și se asigură dacă vreți, că vor fi iubiți ȘI în eternitate. Fiecare înțelege ce vrea să înțeleagă și fiecare în parte poate să-și însușească.

Eu unul am învățat în singura viață avută și pe propria piele că dacă nu suntem iubiți, nu suntem nimic. Și Dumnezeu Însuși este IUBIRE. Cunoaștem cu toții povestea Lumii din zilele noastre, care s-a schimbat atât de mult și s-a înrăit foarte, încât e dificil să mai găsim iubire între noi oamenii. Iubirea e ca o floare🌷din ce în ce mai rară. De data aceasta și la festivalul acesta literar au fost multe flori și au fost multe poezii. Oameni minunați, literați din toată țara s-au adunat în numele frumosului și a poeziei. Toți scriitori... dintre care și profesori, actori, ziariști, IT-iști, preoți, lectori, prof. dr. biologi, profesori doctori, doctoranzi, au fost oameni de elită. Dar a fost și un om simplu, un țăran care lucrează toată ziua cu calul, adică eu. Dar nu am spus oamenilor despre cum trage calul în ham sau despre cât e de frumoasă viața la țară, ci m-am dus acolo să recit o poezie și să cânt un cântec. Oamenii de bine m-au încurajat să cânt mai departe pe oriunde m-aș duce câte un cântec, m-au susținut, iar acum vreau sa le mulțumesc din suflet, tuturor, pe această cale! Știți... uneori un cântec poate să fie cât o lume. Mi se întâmplă frecvent și prin toate locurile unde mă duc, ca oamenii sa ma îndrume spre diferite școli sau spre concursuri mari de prin țară. Probabil așteaptă să vadă cum mă descurc acolo. Le spun eu: cu emoții distructive, nu pozitive. Ce sa fac dacă așa sunt? Au ei nevoie de o certitudine anume, palpabilă, ca să spun așa. Știți ce se întâmplă dacă o sa ma duc acolo? Absolut nimic. Tot același rămân. Am eu de dus o luptă cu mine în probleme de relații cu publicul, adică nu mă pot manifesta decât la un nivel inferior mie în mod normal. Dar totuși e fericit lucru că talentul acesta dăruit de Dumnezeu nu mi-l poate lua nimeni, el rămâne cu mine chiar și de aș fi în șanț. Am mai spus-o și-o repet : eu cam știu câte kilograme am și nu am nevoie să-mi spună nimeni asta! Cu alte cuvinte, nu e chiar de joacă cu mine, bre! Lumea-i înainte și probabil c-o sa mai auziți de mine... Dar lumea are prea mari așteptări. Eu sunt doar un biet țăran. Așteaptă de la mine să fiu ceea ce nu pot fi, iar asta sună dificil pentru toți, inclusiv pentru mine. M-AM FORMAT(și nu-mi pare rău deloc!) într-o altă tagmă socială, am fost prea mult robul pământului de mic copil, ca să pot acum să fac salturi de la o viață socială la o alta în care nu mă potrivesc. Oare câți mă înțeleg aici? Vă spun eu câți... Doar țăranii care sunt țărani! Care au cosit cu coasa ani de zile sau zeci de ani. Eu de la vârsta de 11 ani am fost în brazdă cu cosașii. Ne trezeam cu noaptea-n cap și ne duceam la coasă într-o veselie parcă demult apusă. Povestea firului de iarbă îmi este scris în suflet de mult timp, firul de iarbă îmi șoptește mereu în străfunduri despre tainele profunde ale existențialismului nostru pe pământ. Viața noastră este asemenea unui fir de iarbă! Îmi vorbește despre Dumnezeu cel mai bine. Poate de aceea simt că trebuie să umblu și să pășesc cât mai des pe firele acelea de iarbă și să muncesc la pământ. Poate că tot de acolo vine și poezia. E o legătură cosmogonică.

Eu cred că în Rai oamenii se bucură și dănțuiesc în iarbă și în flori fără asemănare între ele de frumoase. Se întrec în frumusețe și în flori înflorite dănțuiesc oamenii acolo. Se odihnesc în flori și-n iarbă stau pe spate acolo în cântece magistrale de greieri și de păsări, de cuci și privighetori. Doamne, ce frumos poate să fie acolo!...

Dă-ne Raiul la noi la toți, Doamne, cu toate frumusețile lui numai de Tine știute, Preabune! Amin. 🙏

Până atunci... ne mai bucurăm de Raiul nostru de aici de pe pământ. Doamne-ți mulțumim! Amin.

Text și foto Florin DRAGOMIR, poet