Marți, 20 ianuarie 1987, orele 17, 50. Sosesc acasă de la ședința de analiză a muncii, ținută cu directorii de școli, la Tg. Mureș, sub directa organizare și îndrumare a Inspectoratului Școlar Județean Mureș. Obosit, ca de obicei, după astfel de ședințe, cu capul plin de gânduri și cu geanta încărcată de "adrese" și de "situații" care cer urgentă rezolvare, mănânc în grabă cu gândul de a mă odihni puțin.
Atât soția cât și mama soacră, ba chiar și fetița, se ocupă de mine cu o amabilitate sporită. În clipa aceea nu mi-am dat seama, mă simțeam măgulit de atenția acordată. De fapt, de mic copil, simțeam o foarte mare plăcere ca cineva drag să se ocupe de mine. Tare mult îmi plăcea să mă las alintat.
A doua zi, dimineața, în pat fiind, am priceput care a fost motivul acelei atenții sporite față de mine, peste cotele normale, în momentul în care soția, cu gravitate și cu emoție în voce, îmi mărturisește un lucru pe care eu nici măcar nu-l bănuiam.
- Ascultă-mă, Valentine, și nu te speria! Auzi? Să nu te sperii!
Aș vrea să văd cine este acela care să nu se gândească, în asemenea momente, la toate lucrurile grave la care s-a gândit în ultima vreme și despre care spera să nu se întâmple niciodată, sau dacă totuși, trebuie să se întâmple, atunci să se întâmple cât mai târziu posibil. Inima-mi s-a făcut în mine mică, mică, mică cât un grăunte. Cred că am tresărit o dată din tot corpul, fără să vreau, motiv al încordării maxime, după care i-am spus că nu mi-e frică, sau poate numai cred că i-am spus. În orice caz, prin vorbă sau prin tăcere, am îndemnat-o să-mi mărturisească ceea ce avea de mărturisit.
- Te ascult.
- Mi-a spus Violeta că a telefonat Neluțu de la Blaj. Mama este cam... bolnavă.
- Când a telefonat?
- Marți, când tu erai la ședință, la județ.
Violeta este secretara mea de la școală, iar Neluțu este nepotul meu dinspre frate, băiatul fratelui Simion, care stă cu părinții, acasă la Obreja. Neluțu este angajat la I.G.O. BLAJ, în calitate de inginer și construiește blocuri de locuințe.
- Concret! Ce ți-a spus în legătură cu mama?
- A întrebat dacă este grav, iar Neluțu i-a răspuns că nici el nu știe. Dar, în orice caz, sâmbătă când tu te vei duce spre casă, să te oprești în Blaj, la el. Va veni și el acasă la Obreja.
Acasă la Obreja. Satul meu natal. Satul copilăriei și al adolescenței mele, așezat pe Valea Târnavelor Unite. Satul a cărui mică urmă a bucolicului de altă dată am mai prins-o și eu. Într-o fracțiune de secundă, printr-o trăire intensă, puternică, ca și când aș fi avut înainte-mi un ecran miraculos, s-a derulat prin fața mea întreaga-mi copilărie cu chipul drag și iubit al mamei în prim plan. Am văzut-o atunci, copilăria, în diferite ipostaze. Peste toate domina însă, imaginea mamei mele din seara zilei de 24 decembrie 1986, din seara Ajunului de Crăciun, când am fost la Obreja cu soția și cu fetița. Chipul mamei de atunci era plin de bucurie, era fericit. S-a bucurat enorm la vederea noastră. La fel și tata. Trebuie să vă spun că părinții mei sunt niște oameni în vârstă, 86 ani, tata și 81, mama. S-au căsătorit în anul 1928, la vârsta de 22 ani, mama și 27 ani, tata. Au avut o căsnicie frumoasă, din care au rezultat cei trei copii, cei trei feciori: Iuliu, cu serviciul și cu familia la Cluj, cu 16 ani mai mare decât mine, Simion, cu 14 ani mai mare decât mine, cu serviciul la Revizia de Vagoane din Stația CFR Teiuș, locuind acasă la Obreja cu familia lui și cu părinții noștri și Valentin, cel mai mic, adică eu, sau Făt-Frumos, cum îmi zicea mama râzând, sau Prâslea, cum îmi zicea tata, cu serviciul și cu familia în Bahnea, județul Mureș, pe Valea Târnavei Mici.
M-am mirat. Cum, mama care arăta mai bine ca oricând, în clipa în care ne-am despărțit? Mama, la care nu ne-am gândit niciodată că ar fi bolnavă, grav bolnavă, înafară de problema piciorului care o durea de câțiva ani buni, dar dintr-o durere de picior provenită de la un ulcer varicos, care începuse deja să se cicatrizeze, nu puteam crede o clipă, că cineva ar putea muri. De fapt i-am și spus-o ultima dată când am fost acasă și când dânsa s-a bucurat mult pentru alifia pe care i-o trimisesem și care i-a făcut bine rănii.
- Mamă, dintr-o durere de picior nu se moare, nu-ți fie teamă!
Întreaga noastră atenție se-ndrepta spre tata care era și este încă (în momentul de față nu mai este nici dânsul), din ce în ce mai slăbit. De vreo trei ani încoace, toți ai casei, pe dânsul îl suspectau. Acesta a fost motivul pentru care, în clipa în care am auzit că mama este bolnavă, nu mi-a venit să cred, sau cel puțin nu am putut bănui că este grav bolnavă. Am cerut soției, vizibil îngrijorat, să-mi precizeze cu lux de amănunte discuția. Multe nu știa nici dânsa, dar urma să mă duc la școală și să aflu de la secretară.
- De ce nu mi-ai spus aseară? Am întrebat-o pe soție.
- Pentru că tot nu puteai face nimic. Și-apoi erai tare obosit și-am vrut să te las să dormi.
Da, nevastă-mea avea dreptate. Ce puteam face? Mă gândeam că mama este bolnavă, dar o fi ceva ușor, o simplă răceală. Este iarnă. Da, dar o simplă răceală, într-o astfel de iarnă, pentru un bătrân de 81 ani nu este ceva simplu. Gândurile se ciocneau de-a dreptul în capul meu.
Cu multă nerăbdare, am așteptat întâlnirea cu secretara care nu mi-a putut spune nimic în plus față de ceea ce mi-a spus soția mea.
Aveam ore la școală. Miercurea, joia și vinerea sunt zilele mele cu ore. Sunt încadrat cu jumătate de normă în calitate de director coordonator. Lunea și sâmbăta făceam muncă de îndrumare și control. Marțea era ziua metodică a directorilor, zi stabilită de Inspectoratul Școlar Județean. Nu știam ce să fac. Să plec acum la Obreja, să stau până sâmbătă. Nu doream să-mi pierd nici orele la clasă. Rămâneam în urmă cu predarea materiei. Concursurile școlare pe obiecte de învățământ, "Olimpiadele", se apropiau. La fel și inspecția specială pentru gradul întâi. Eram în plin proces de obținere a gradului întâi în învățământ, proces care dura doi ani și se încheia cu inspecția specială (asistență la clasă la trei ore plus o oră de activitate specială), după care urma susținerea tezei pentru gradul întâi, o lucrare pe care am conceput-o și am redactat-o în timp de doi ani în peste 650 pagini plus anexe, perioadă în care am trecut cu brio și examenul de Socialism științific, conform graficului metodologiei concursului. Apoi, toată lumea a încercat să mă liniștească, spunându-mi că nu e nimic grav. Dacă ar fi fost ceva grav, mi s-ar fi spus.
Perioada de timp care s-a scurs până când aveam să merg acasă a fost pentru mine un adevărat coșmar. Joi seara am dat telefon fratelui meu din Cluj. Mi-am zis că dacă și el a fost anunțat, mama este grav bolnavă. Dacă nu a fost anunțat, nu e ceva grav și mă voi duce vineri cu trenul de la ora 14,00. Mă voi opri în Blaj pe la Neluțu și împreună cu el voi merge la Obreja. Da, raționamentul mi s-a părut bun. (Pe vremea aceea nu existau telefoanele mobile, doar telefonul fix, motiv pentru care nu am putut telefona direct la Obreja pentru că nu aveau telefon fix. Singurul telefon era la sediul CAP-ului din localitate).
Dau telefon fratelui meu din Cluj, aflu că el nu știa nimic, îi spun că merg eu acasă, el era tare ocupat cu problemele de serviciu (era contabil șef la CUG Cluj), îl încurajez eu pe el, să nu se sperie, nu e nimic, astfel ar fi fost anunțat și el, și mă liniștesc și eu, dacă se poate spune așa. Trec așadar joi seara printr-o relativă stare de liniște. Oarecum, mâine, vineri, după ce termin cu orele la clasă, cu trenul de la ora 14,00, voi merge acasă și voi fi lângă mama, sâmbătă, duminică, luni și chiar marți, dacă va fi nevoie. Pregătit astfel, mă culc liniștit.
Se făcea că mi-am întrerupt munca mea de la masa de lucru care se afla instalată în șura casei părintești, lăsând toate dosarele și manuscrisele pe masă (lucram la teza mea pentru gradul didactic întâi), cu gândul de a mă reîntoarce după ce aveam să-mi îndeplinesc misiunea. Da, așa simțeam. Sufletul îmi era plin de durere și de amar. Misiunea mea era s-o duc pe mama la cimitir. Mama era moartă. M-am împăcat cu durerea din mine, convins fiind că nu mai era nimic de făcut. Totul s-a petrecut repede. Rătăceam apoi printre mormintele sărăcăcioase și neîngrijite ale cimitirului sătesc, umblând cu cana plină de vin în mână, după colegii mei de la școală, împărțind pahare cu vin în stânga și-n dreapta. Am revenit apoi la masa de lucru, în șură. Peste hârțoagele mele era așezată o prelată de o culoare nedefinită. Am încercat să mă urc, cu scaun cu tot, sus pe masă, dar după câteva încercări nereușite, am renunțat, îndreptându-mă spre unul dintre cele două telefoane așezate pe cele două scăunele de lângă masă. La primul dintre ele vorbea vecinul meu Laslo din Bahnea. La al doilea, încerc eu să vorbesc, dar fără rezultat. Telefonul nu făcea apel. Insist, dar în clipa în care făcea apel, mă trezesc brusc din coșmar. Fruntea-mi este plină de sudoare. Primul gând care mi-a trecut prin minte a fost următorul:
- A murit mama? Mama soacră, sau mama de la Obreja? Mă gândeam mult și la mama soacră. Și dânsa este bătrână și singură.
- Mama soacră nu, mi-am zis, pentru că se află la noi. Doarme în camera vecină cu Roxana. A murit mama de la Obreja.
Pe soție n-am deranjat-o. Am rămas singur în durerea mea, fără să mai pot închide vreun ochi, meditând și sperând că visul meu a fost doar un vis.
După aprecierea mea, visul l-am avut cu aproximație, pe undeva între orele 3,30 și 4,00 dimineața. La ora 6 și cinci minute, zbârnâitul insistent și puternic al telefonului, înfingându-se ca un pumnal ascuțit în tăcerea în care era scăldată casa, mă face să sar cu repeziciune din pat și să aflu, de la celălalt capăt al firului, tocmai din Cluj, de la fratele Iuliu, că visul meu n-a fost vis.
- Alo! Valentin?
- Da!
- Alo! Nu te mai duce prin Blaj. Du-te direct acasă. A murit mama, măi!
N-a putut să mai vorbească. Plânsul l-a podidit de-a binelea. Eu care, într-un fel eram pregătit, sigur că da, știam de noaptea că mama a murit, mai mult, am fost în vis alături de dânsa, s-a gândit, probabil foarte mult la mine în clipa în care a murit, m-a așteptat mult să sosesc, mi-au spus cei ai casei, a murit cu mine în gând, așadar eu care eram pregătit pentru această veste tristă am început să-l încurajez pe fratele meu.
Soția mi-a adus papucii de casă, ieșisem desculț pe dușumeaua rece a holului și, în timp ce vorbeam cu fratele mi-a încălțat picioarele și mi-a așezat pe spate vesta călduță lucrată din lână cu propiile-mi mâini.
După ce am stabilit cu fratele modul în care ne vom deplasa acasă, precum și celelalte amănunte, am căzut eu în plâns. Cascade întregi de plâns mă zguduiau. Lacrimile îmi curgeau pe față. S-au sculat și soacra și Roxana. Fetița a început să plângă și ea, rugându-mă să nu mai plâng. Nevastă-mea mă roagă și ea să nu mai plâng pentru că la mort n-o să mai pot plânge. I-am spus să-mi dea pace, simt nevoia să mă descătușez.
Gândul care m-a apăsat și mă apasă încă este acela că am știut de boala mamei și nu m-am putut smulge din iureșul problemelor de serviciu, imediat ce am aflat, și să mă duc acasă să-mi văd mama pentru ultima dată în viață, mama mea dragă care m-a așteptat atâta.
În clipele de veghe lângă sicriul mamei, în special noaptea, prinzând momentele în care eram singur cu dânsa, am dialogat amândoi, dacă se poate spune așa, eu vorbind iar mama ascultând, cerându-mi iertare, rugând-o să mă ierte, spunându-i că n-am fost acasă în clipa trecerii dânsei la cele veșnice, dar am fost alături de dânsa, în vis, și că dânsa știe lucrul acesta, deoarece s-a gândit intens la mine, ardent, făcându-mă să mă conectez automat la acel fir miraculos al telepatiei. Slabă consolare.
- Iartă-mă, mamă dragă! Te rog din suflet să mă ierți. Uite, mâine, sâmbătă, 7 februarie 1987, la două săptămâni de la înhumarea dumitale, voi veni la Obreja să fiu alături de tata care a rămas foarte necăjit în bătrânețea dânsului. Duminică dimineața ne vom duce amândoi la cimitir și vom aprinde câte o lumânare la mormântul dumitale proaspăt.
Valentin LUPEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu