Eliade plecase la Paris. Cioran plecase la Paris. Ionescu plecase la Paris. Toți trei deveniseră nume mari în cultura occidentală. Constantin Noica rămăsese în România. Nu din incapacitate — îi avusese ca profesori pe Nae Ionescu și Ion Barbu, vorbea francesa, germana, greaca veche și latina, fusese la Paris cu bursă, scrisese o operă filosofică pe care orice universitate occidentală ar fi primit-o cu brațele deschise. A rămas pentru că era convins că locul lui era acasă, că România are nevoie de el, că cultura română nu poate fi construită de la distanță. A plătit pentru asta cu 10 ani de domiciliu obligatoriu și 6 ani de închisoare. Și atunci, la 66 de ani, s-a mutat într-o cămăruță de 8 metri pătrați la 1.400 de metri altitudine într-o stațiune montană și a creat cea mai remarcabilă școală filosofică din Europa comunistă.
Constantin Noica s-a născut pe 12 iulie 1909 în Vitănești, Teleorman, fiu de aromâni. A crescut la București, a urmat Liceul Spiru Haret unde l-a avut ca profesor de matematică pe poetul Ion Barbu — nimeni nu știe ce e matematica fără să fi auzit de Ion Barbu, și nimeni nu știe ce e poesia fără să fi auzit de matematică. A intrat la Filosofie și Litere, a urcat cursurile Facultății de Matematică un an, a frecventat societatea culturală Criterion unde i-a întâlnit pe Eliade, Cioran, Ionescu, Vulcănescu. A obținut doctoratul în 1940, a publicat deja mai multe volume. Cărțile lui dispăreau din librării de îndată ce apăreau.
Când ceilalți au plecat în Occident — Eliade în 1940, Cioran în 1937, Ionescu în 1938 — Noica a rămas. A stat în casa din pădurea Andronache lângă București, unde organiza lecturi și audiții muzicale, gândindu-se la proiectele culturale pe care voia să le construiască. Comuniștii i-au pus capăt acestei vieți în 1949: domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel, pe care nu-l putea părăsi fără aprobare. Zece ani de provincie forțată. A ales să vadă în asta o oportunitate — a citit, a gândit, și-a creat un cerc de prieteni printre care Alexandru Paleologu ascuns sub un nume fals.
În 1958, Securitatea a construit dosarul „Noica-Pillat" — unul dintre cele mai aberante procese din istoria represiunii comuniste. Acuzația: Noica organizase seminarii private în care discutase operele lui Goethe, Hegel, Cioran și Eliade. Trimisese în Franța o interpretare la „Fenomenologia Spiritului" a lui Hegel. Ascultase posturi de radio străine. 23 de intelectuali au fost arestați și condamnați. Noica — 25 de ani de muncă silnică, 10 ani de degradare civică, confiscarea averii. Prietenii lui din lot — Steinhardt, Paleologu, Pillat, alții — au primit pedepse similare.
La Jilava, în celula umedă, Noica a continuat să filosofeze. Un martor povestea că singura lui nemulțumire era că nu putea nota. Eliberat în 1964 prin amnistia generală, s-a angajat la Centrul de Logică al Academiei Române. Cărțile au reînceput să apară — și dispăreau imediat, vândute pe sub mână. „Fenomenologia spiritului de GWF Hegel istorisită de Constantin Noica" în 1962. „Rostirea filosofică românească" în 1970. „Eminescu sau Gânduri despre omul deplin al culturii românești" în 1975. Cărți care circulau din mână în mână ca niște obiecte de contrabandă spirituală.
În 1975, la 66 de ani, Noica a luat o hotărâre care a uimit pe toată lumea: s-a retras la Păltiniș, o stațiune montană la 1.400 de metri altitudine lângă Sibiu, și a închiriat o cămăruță de 8 metri pătrați într-o cabană. A mutat acolo biblioteca lui. Și a așteptat. Câțiva tineri au venit — Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Sorin Vieru, Alexandru Surdu. Veneau cu trenul din București la Sibiu, urcau cu autobuzul sau pe jos, băteau la ușa cămăruței. Înăuntru — lemnul în sobă, cărți de la podea la tavan, și un bătrân care voia să discute Platon.
Condițiile de admitere la seminarul lui Noica nu erau negociabile: franceza, engleza și germana — cel puțin pasiv. Greaca veche și latina — elementar. Și o listă de 100 de cărți obligatorii pe care trebuia să le fi citit înainte să poți purta o discuție serioasă. Nu era un cerc de amatori. Era o academie informală în mijlocul unui regim care ucidea gândirea.
Gabriel Liiceanu a consemnat acele întâlniri în „Jurnalul de la Păltiniș" — publicat în 1983, în plină epocă Ceaușescu. A explodat în cultura română ca o bombă. H.R. Patapievici povestea cum citise cartea în cercul lui de prieteni studenți: „Marxismul a murit! Noica l-a înlocuit cu Școala ateniană." Securitatea — care urmărea tot — a decis să tolereze Păltinișul. Motivele nu sunt clar cunoscute. Poate Ceaușescu, în faza lui de nationalism cultural, vedea în Noica un filosof al identității românești și nu un dușman. Poate că dosarul lui era deja prea gros și nu voiau să-l mai aresteze. Poate că nu înțeleseseră ce se petrece acolo.
Ce se petrecea era simplu: într-o cămăruță de 8 metri pătrați, la munte, un filosof de 70 de ani preda în secret Platon și Hegel unor tineri care aveau să devină după 1989 cei mai importanți oameni de cultură ai României. Gabriel Liiceanu — editorul care a fondat Humanitas. Andrei Pleșu — ministru al Culturii și al Afacerilor Externe. H.R. Patapievici — directorul Institutului Cultural Român. Noica îi formase pe toți.
La Rohia, în 1976, l-a dus pe Nicolae Steinhardt — „Ți-am găsit locul potrivit." A murit pe 4 decembrie 1987, la Păltiniș, la 78 de ani. Nu a apucat Revoluția cu câteva luni. A fost ales post-mortem membru al Academiei Române în 1990. În 2006, a fost votat de public pe locul 19 în topul celor mai mari 100 de români din toate timpurile.
Morala: Constantin Noica a ales să rămână în România când toți prietenii lui plecaseră. A plătit cu 16 ani de restricții și închisoare. La 66 de ani, dintr-o cămăruță de 8 metri pătrați la munte, a creat o școală filosofică fără pereche în Europa comunistă. Securitatea îl urmărea. El discuta Platon. Câteodată cea mai eficientă formă de rezistență este să faci ceea ce ești — complet, fără scuze, fără compromis — și să lași lumea să se descurce cu asta.
Sursa: Radio Romania Actualitati
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu