Murdăria numită politica dâmbovițeană
Niciodată
n-am avut încredere în politica românească, mai bine spus în scârboșenia
politrucianistă dâmbovițeană. Dar acum, după pățania lui Marian Munteanu, m-am
convins definitiv că ea este o afacere ipocrito-mafiotă, rezultatul înțelegerilor
de culise dintre tâlharii interni (cârmuitorii de fațadă) și tâlharii externi
(adevărații cârmuitori ai României pusă pe butuci). Ceva de genul următor: Noi,
marii patrihoți ai nației, ne dăm peste cap ca să creăm aparențele de democrație
(stat esențialmente nedrept și dreptul sfidător al celui care n-are nimic
sfânt), iar voi din afară ne sprijiniți, astfel ca împreună să putem desăvârși
opera de crucificare a României!
Și
când te gândești că încă mai sunt printre români naivi care cred în primenirea
politicii noastre (pardon, a lor)! Da, dar o schimbare de formă, nicidecum de
conținut, potrivit următorului principiu dătător de coeziune în partid (vezi
tovărășia fraternă din PSD) și de forță în afara lui: Total compromișii (gen
Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc, Victor Ponta, Dan Șova, Adriean Videanu,
Elena Udrea ș.a.m.d) fac sau, mă rog, sunt siliți de împrejurările nefaste
pentru ei și de justiție să facă un pas înapoi, locul lor fiind de îndată luat
de alții, cu nimic mai prejos ca înaintașii, ba în anumite privințe chiar mai
răi ca aceștia (mai lacomi, mai nesimțiți și mai nepricepuți). Primenirea,
vasăzică, se cheamă rocada între ticăloșii arhiștiuți din prima linie și cei
oleacă mai puțin știuți din linia a doua. De unde și rezultatele pe măsură –
seria nesfârșită de nelegiuți postdecembriști cu și fără ștaif, atât de mulți
nelegiuiți, încât pușcăriile existente lucrează la maxima lor capacitate și tot
nu fac față solicitărilor de recluziune.
Adică,
vorba poetului, „Alte măști, aceeași piesă” sau aceeași Mărie dar cu altă
pălărie, situație care poate fi definită în trei cuvinte: Schimbare fără
modificări...
Angajarea
lui Marian Munteanu în confruntarea pentru fotoliul de primar general al
Capitalei ar fi fost totuna cu lovitura de grație pentru întreaga poli-mizerie
postdecembristă, potrivit axiomei că ceva (în acest caz minciuna, hoția, impostura
și demagogia) își afirmă evidența, îndeosebi atunci când acel ceva este pus față
în față cu opusul său.
Căci
Marian Munteanu nu doar că venea din afara putregaiului cu numele de politică,
aducând cu sine un suflu nou (necorupția și admirabilul elan al tânărului
luptător anticomunist din Piața Universității), dar prin câștigarea cursei
electorale (este absolut sigur că ar fi câștigat-o!), el s-ar fi constituit în
vârful de lance al multașteptatei schimbări reale din politica postdecembristă, o nouă politică
dacă nu foarte inspirată, măcar onestă și pusă în slujba compatrioților.
Însă
la densitatea credinței sale în Dumnezeu și în fondul nepervertit al
românismului (nu susținea Petre Țuțea, mentorul său, că statul se sprijină pe
cioarecii țăranului român?), este de presupus că ar fi fost mereu inspirat și
luminat în dificila acțiune de asanare a grajdurilor lui Augias de pe Dâmbovița.
Nedorit
de antiromâneștile fundații soroșiste și de unii dintre cei mai slinoși jurnaliști
autohtoni (prin urmare, nu doar la comandă străină, ci și la cea a politrucilor
interni, temători de schimbarea în bine a stării de lucruri din România),
Marian Munteanu a fost obligat să se retragă din cursa electorală mai înainte
de începerea ei, acuzat fiind de convingeri neolegionare (e clar, pentru a face
politică postdecembristă îți este interzis să ai trăiri românești) și – atenție!
– de credință profundă (cică ar poza într-un nou Mesia).
Pentru
așa ceva este excelent doar un robot sau un butuc fără inimă și fără minte – primul
deja programat de păpușari și uneltele lor, celălalt dispus să fie rindeluit
potrivit dorinței acestora.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu