Politică şi bune maniere

 Am traversat hotarul dintre ani, înecaţi în manevre şi comentarii politice de un gri – ca să zic aşa – „multicolor”. Gri, adică fără anvergură reală, fără relief, fără imaginaţie, dar multicolor, adică bălţat, gălăgios, plin de jocuri de gleznă şi fente mediocre. Nu vreau să adaug pălăvrăgelii generale propriul meu vraf de cuvinte. Nu vreau să-mi dau şi eu cu părerea despre dna Sevil Shhaideh, despre ameninţările cu suspendarea preşedintelui cîntate pe două voci băţoase de dnii Dragnea şi Tăriceanu, despre „înţelepciunea” cu care mai marii ţării au salvat ţara de o criză politică iminentă, despre minimalismul prezidenţial ş.a.m.d. Dar nu mă pot abţine de la o rapidă analiză stilistică. De la cîteva comentarii nu despre ce s-a făcut şi ce se va face, ci despre cum, despre felul de a face. Despre ce se cade şi ce nu se cade, cînd eşti mandatat să dansezi, reprezentativ, pe scena publică. Pe scurt, despre politeţe, bună-cuviinţă, bune maniere, stil. Dar şi despre unele cutume ale demnităţii oficiale, despre cîteva probleme „tehnice”. Încep cu preşedinţia. Ştim: dl. Iohannis nu e genul guraliv. Într-un fel, am contat pe asta cînd l-am votat, după ani întregi de verbalizare torenţială, de promptitudine zgomotoasă, de discurs supra-abundent. Pe de altă parte, nici discreţia princiară nu e o soluţie, mai ales cînd e vorba despre decizii de interes naţional. Cînd preşedintele ţării refuză o nominalizare pentru fotoliul de prim-ministru, e musai să spună mai mult decît „nu”. Altfel se întreţine o atmosferă de echivoc, de fals mister, de motivaţie ocultă, nesănătoase pentru o ţară democratică. Înţeleg că anumite lucruri nu se pot spune detaliat, în gura mare. Dar oamenii politici ştiu foarte bine să spună cîte ceva nespunînd tot, să sugereze, să ambaleze convenabil inavuabilul, să „desecretizeze” păstrînd secretul… Una peste alta, se puteau găsi procedee retorice mai suple, mai lămuritoare, decît simpla închidere a uşii. Şi, în general, preşedintele trebuie, cred, să fie ceva mai vocal, mai explicit, în momentele de tensiune socială şi politică. Îi reproşez, cu alte cuvinte, dlui Iohannis o neproductivă confuzie între „echidistanţ㔺i „absenţă”. Lumea vrea, totuşi, să ştie ce şi cum gîndeşte primul om al ţării, cum cîntăreşte o situaţie sau alta, cum înţelege să-şi exercite „pas cu pas” funcţia.  O stîngăcie de ordin „tehnic” a fost şi prima conferinţă de presă organizată de PSD, după nominalizarea dlui Sorin Grindeanu. Am constatat de mai mult timp că dl Liviu Dragnea e mai periculos decît Victor Ponta. La Ponta, toate defectele (destul de banale, de altfel) sînt la vedere. Îţi dai seama din două vorbe, trei glumiţe şi patru impertinenţe cu cine ai de-a face. Dl. Dragnea e mai puţin transparent. Camuflează prin „mustăceală” (la propriu...). Dar nici la el şmecheria nu e perfectă. Şmecherul adevărat, şmecherul „de vocaţie” nu lasă să se vadă atît de limpede că e şmecher. Din contra. Se dă oblu, dincolo de orice calcule obscure, de intrigi şi ambiţii ascunse. Or dl Dragnea nu face niciun efort să-şi domine driblingul. E inversul dlui Iohannis. Nu vrea să se impună prin discreţie, concizie, simplitate. Vrea, ca la conferinţa de presă amintită, să ne transmită un mesaj de genul: „Atenţie! Marele mahăr sînt eu! Eu fac jocurile! Eu sînt „Bibicul”! Eu, nu băieţelul ăsta care se gudură, la ordin, pe lîngă mine!” E un foarte prost început pentru dl Grindeanu. Îi va trebui un mare efort ca să se emancipeze de sub tutela „şefului”, să atenueze cît de cît beţia victoriei căruia „omul de la partid” nu i-a rezistat şi să guverneze în nume propriu. Are, totuşi, un aliat: vanitatea dlui Dragnea. Ştiu, din experienţă, ca vanitatea sfîrşeşte prin a te prosti, prin a te micşora, prin a te te face vulnerabil. Din păcate, toată această „titanomahie” se va petrece pe pielea noastră. (Şi apropo, nu e comic să aflăm că „programul de guvernare” al PSD e, „încă” străin nominalizatului? Că o să-l înveţe „pe parcurs”? Noi credeam, naivi, că e un program avut în minte, în lupta electorală, pînă şi de ultimul membru PSD din fundul ţării. Ei aş! Se pare că nu-l ştie cu adevărat decît dl Dragnea. „Partidul sînt eu!” declară, pe sub mustaţă, „preşedintele-Soare”…). Vin acum la „alde” Tăriceanu. L-am mai amintit în vreo două rînduri, uimit să văd cum poate un băiat atît de bine crescut la bază, un băiat atît de „gigea”, să vorbească şi să se comporte atît de plebeu. Cu vreo două săptămîni în urmă s-a întîlnit „informal” cu preşedintele ţării. Luat prin surprindere de mişcarea aliatului său, dl Dragnea a găsit „puţin ciudată” această întîlnire. Întrebat de ziarişti care a fost tema discuţiei, dl Tăriceanu a răspuns sibilinic: „nu a fost o discuţie instituţională”, „logica simplă (sic!) vă ajută” să înţelegeţi despre ce a fost vorba (?), „mai mult de-atît nu am ce să vă spun”. După care, în alt context, a lăsat să se înţeleagă că i s-a propus să preia PNL-ul. Mai apoi, după respingerea dnei Shhaideh, a avertizat ţara cum că preşedintele i-a mărturisit că vrea război total cu PSD şi că nu va numi niciun pesedist în fruntea guvernului. Păi de ce n-a comis această patetică indiscreţie de la bun început, imediat după marea întîlnire? Sau era o chestie de „simplă logică”, pe care trebuia să o ghicim? Oricum, dl Iohannis, după aceasta belicoasă declaraţie, l-a nominalizat pe dl Grindeanu, adică tocmai o „tînără speranţă” din PSD. Dincolo de ce a spus sau nu dl Iohannis la întrevederea cu dl Tăriceanu, felul senatorului suprem de a „deconspira”, cînd i-a căzut bine, tema înaltei discuţii (era vorba, totuşi, de primii doi oameni din stat) e, stilistic, mai mult decît amendabil.  Cei care l-au educat pe dl Tăriceanu i-ar fi explicat că aşa ceva se numeşte, de regulă, „mîrlănie”. Dl Tăriceanu ne-a liniştit însă în privinţa propunerii de a accepta şefia PNL. Nu vrea! PNL „are nevoie de clarificare ideologică”. Dialogul cu dl Iohannis ne-a amintit, inevitabil, de problemele preşedintelui ALDE cu „mărturia mincinoasă”. Chestia cu nelămurirea ideologică a liberalilor (nu că n-ar fi adevărată...) semnalează, totuşi, un triumfal delir politic. Tocmai ALDE vorbeşte de „claritate ideologică”? Care claritate? Liberal-socialistă? Opoziţional guvernată? Stîngist de dreapta? Nu i-ar strica dlui Tăriceanu să fie un pic mai „Popescu”, adică mai pe înţelesul nostru… Altfel e prea tare! Prea Tăriceanu! O ultimă menţiune apropo de bunele maniere. Aflu că o doamnă a părăsit studioul Antenei 3, după ce un invitat perpetuu al acelui studiou i-a explicat că n-avem autostăzi din cauza românilor din străinătate care nu plătesc impozite. Mai exact, din cauza ei. Nu intru în subiectul propriu-zis al „dezbaterii”. Observ doar că „analistul” cu pricina e cineva despre ale cărui competenţe reale nimeni nu ştie nimic. Nu ştim cu ce se ocupă de fapt, ce-a făcut în viaţă, ce merite îl recomandă ca să vorbească, seară de seară, naţiunii, despre dreptate. În plus, strigă, se răsteşte, vorbeşte incontinent acoperind eventualele replici ale celorlaţi invitaţi, are certitudini de beton şi agresivităţi de mardeiaş (fără muşchi). Înainte să devină un fel de Terente al postului unde prestează, l-am văzut, cred, de două-trei ori în viaţă, fie stînd drepţi, cu zorzoane, la uşa cabinetului lui Emil Constantinescu, fie  hingherit de Adrian Năstase pentru nu ştiu ce scandal. În rest, afişează mereu aceeaşi mină prost dispusă, acelaşi discurs obsesiv-compulsiv, aceeaşi bădărănie necontrolabilă. Dacă i-aş fi mai aproape, l-aş sfătui, amical, să se apuce de vreo treabă mai consistentă. Există modalităţi mai productive de a trăi, decît să atîrni, zi de zi, de beregata altora… Dar se vede treaba că domnul acesta e indispensabil pentru postul în care „activează” exact aşa cum e: pe post de bîtă..  Ce pot să mai zic? Spune-mi ce indispensabili ai, ca sa-ţi spun cine eşti.

Autor: Andrei PLEŞU

Sursa: Adevărul