Sculptorul simte și gândește
prin marmură, muzicianul simte și gândeșțe prin sunete iar poetul prin cuvinte. și atmosferei ce caracterizează epoca socială pe care o
traversează. Un astfel de scriitor „al
cetății” este poetul Mircea Dorin
Istrate-un Ioan Alexandru al zilelor noastre-poet contemporan imnolog.El, poetul- trebuie să găsească „cuvântul ce exprimă adevărul” –cuvintele potrivite atât sentimentelor care-l stăpânesc pe autor, cât
Prin creația sa, scriitorul Mircea Dorin Istrate se
supune frământărilor sale interioare, care fiind neliniștite caută să iasă la lumină.
În cuvinte cu o mare
putere magică se evocă o lume-n continuă schimbare, deși sunt folosite cu
predilecție timpurile verbale trecute
participiul și supinul, totuși, imaginile poetice sunt ale prezentului cu
unele referiri la un trecut nu prea
îndepărtat, care, de altfel, nu poate fi uitat. Amintirea trecutului are
reflexe în prezent, prezentul e o
continuare a trecutului-fără de care nu se pot înțelege
vremurile de azi.
Pornind de la
înțelegerea obiectivă a istoriei, așa cum a fost ea scrisă ca fiind a
învingătorilor, de multe ori, aceștia-învingătorii
n-au câștigat prin merite deosebite,
exceptând forța, de aceea adevărul în
legătură cu finalul luptei se găsește
la omul simplu din popor, la cel ce duce greul în această viață, la cel ce e legat de pământ și care nu a părăsit și nu va părăsi niciodată această țară
a noastră ce se cheamă România.
„Nu se-nvață în istorii” că truda agricultorului, a
omului simplu din popor, a țăranului e
cea care duce țara înainte; în țara noastră acum, ca și-n
vremurile apuse se zicea că „țara e
bogată, dacă țăranul e bogat”;
agricultura de subzistență-ferma
agricolă e aceea ce ține țara și
ne dă o speranță de „mai
bine”Poezia„NOI DESPRE NOI”este oda închinată țăranului
român care întărește caracterul
autentic al ființei noastre românești; „Pe rodnicia lutului stă țara/Ca-ntr-un cuibar călduț de veșnicit,/Aici,
din zori de zi și până seara/Își duce viața
omul cel trudit. /El știe că pe-aicea
îmi muncit-a/Și moșul lui și
vechii lui străbuni,/ Că vița asta încă
început-a/ Din străvechimea trecătoarei lumi./...Că fără el, cel nebăgat în
seamă,/N-ar fi nimic pe-aicea pe pământ,/ Da-n fiecare zi îi este teamă/ C-o fi
mereu o biată frunză-n vânt./
N-a fost la
noi în țară atâta nimicmicie și ocară, datorate celor de sus, celor ce ne
conduc, cei ce urmăresc doar
prosperitatea personală, uitând că se găsesc „acolo sus„pentru popor, pentru a
lor țară; doar credința-n Dumnezeu ne mai ține conștiința trează. „A noastră urmă n-are măreție,/ O spulberă o zbatere de vânt, /Ne vor
uita urmașii pe vecie/ Că am trăit
vre-odată pe pământ./...Că ce-i acuma
n-are vindecare/ Și-o tot lungim de
astăzi până mâine,/ În capul țării nu-i
nici o valoare,/ Iar talpa n-are-n ea înțelepciune./Am fost Mărite, buni creștini odată,/ Crescuți în mare dragoste de țară,/
Dar ce-i acum pe-aici, mai niciodată/ N-a fost atât de rău și de ocară. –poezia„DIN RĂU ÎN RĂU”.
Poetul nu e izolat de lumea dinafară, de aceea
–asemeni lui Eminescu sau Goga apare-n
poezia dlui. Mircea Dorin Istrate chipul bătrânului dascăl și al preotului alături de diac; „Bătrânul preot vechi,
de-odat cu veacul, /Puțin la trup,
smerit, bisericos,/ Mereu a stat, alături cu diacul,/ Să-i țină strânsă turma, lui Hristos....Suntem creștini
Mărite și oricare/ Ar fi a ta
sortire noi o ducem,/ Și-atâta cât
trăim pe-a Ta cărare/ Purta-va fiecare, a lui cruce./ -poezia„NEDREPTATE”.
Ca subiect
frecvent iubirea-iubirea adevărată manifestă-n suflet neuitarea: deși a trecut timpul, steaua a pierit de multă
vreme „în depărtări albastre”-dar licărul simțirii
dumnezeiești a rămas în subconștientul uman :„Închis mi-e ochiul pentru –nfățișare/
Că poate-i înșelat de-atâtea ori,/ Doar sufletul măsura lui o are/ Și-acol te-a pus, fii floare între flori./...Acol vei sta-n
culcuș de veșnicie/ Mireasă fii la suflet ce te vrea,/ Cu el vei trece lumea
prin pustie,/ El te-o-nălța să-i fii pe
ceru-i stea./...Iubim cu mintea, sufletul și
ochii, /Cu ele –nfierbântăm ades simțirea,
/Înșelător e chipul, știm cu toții./
De-aceea-n cuib de suflet stă iubirea./ poezia „ÎN CUIBUL UNUI SUFLET”.
Fiind aproape
de muzică- provocând aceeași atmosferă
ca și sunetele muzicale-IUBIREA-acel
sentiment dumnezeiesc ce apropie pe om de Dumnezeu, ce deschide ușa raiului se regăsește în poezia: „S-AVEȚI ÎN SUFLETE IUBIRE”:„ Vedeți iubirea cum înalță/ A noastre simțuri
spre ceresc?/ Cum schimbă mincinoasa viață/
În cuib de rai dumnezeiesc./ În suflet pune-vi-ți
iubire/ Și-apoi cu ea să faceți
toate,/ Veți fi părtași la fericire/ Cât nici gândiți că se mai poate.”/
Doar iubirea,
numai iubirea va rămâne-n amintirea
celui ce-nțelege că-n lumea cea
nemărginită e doar o frunză-n vânt un „nimica” cum ar zice Veronica Micle-
poeta ce a fost muza insiratoare a marelui Eminescu-„Nimicul ne aduce, /Nimicul
ne reia/ Nimic din tine-n urmă, nu va mai rămânea. Aceasta e a lumii
nestrămutată lege/ iar poetul Mircea Dorin Istrate scrie în poezia „CE SĂ-MI IAU DIN VIAȚĂ” următoarele versuri: „ Mă voi duce, n-avea teamă, când sătul
voi fi de toate, /Pe aicea n-oi rămâne, știu
prea bine, nu se poate,/ Îmi ascultă numai ruga și
din timpul tău îmi lasă/ O clipită din vecie, pentru care nici nu-ți pasă./ Te-oi urma în a ta umbră, lăsând
lumea asta-n pace,/ Ți-oi lăsa-o toată ție, fă cu ea ce vrei a face, / Din ce fost-a a mea viață eu, lua-voi amintire/ Timpul care-a fost
clipita îndulcită de iubire./
Atmosfera
lirică ne poartă spre amintirea vremilor
trecutelor iubiri, ea, singură-amintirea ce nu moare niciodată și pe care nu ți-o
poate lua nimeni, cea care este„o adiere de vânt într-o amiază de fericire”îi
aduce poetului „șoaptele îndulcite-cînd
trecând în fapt de seară pe la mine o să vii: „Vântul vremilor trecute, prin a
vieții larg pustiu/ Aripile și le-ntinde ca să-mi bată cu putere,/ Să-mi
deștepte-n a mea minte amintiri care le
știu/ Ca frumoase clipe care-s, toată
strânsa mea avere./...Toate-s duse, totul moare pic cu pic în zi și noapte,/ Vifore ce-ai fost odată astăzi
doar de mai adii,/ Dar și-așa, din cele vremuri adă-mi îndulcite șoapte,/ Cînd, trecând în fapt de seară pe la
mine o să vii./ poezia„VÂNTUL VREMILOR TRECUTE”.
Poetul îmbrățișează natura care prinde viață-n fața
noastră și simțirea lui lirică o leagă de sentimentele sale, astfel trăim o
stare lirică plină de vibrații, pulsația interioară din gândurile poetului ne duce-n preajma primăverii vieții noastre care coincide cu anotimpul
primăvara-atunci când natura revine la viață: „Șoptit
îmi spune cea cărare/ Că primăvara va sosi,/ Că iarna ca o lumânare/ De-acum
încet se va topi./Curând, cămeși de
albă floare/ Și-or pune pomii fericiți, /Atunci, natura-n sărbătoare/ Ne-o
bucura, ca pe iubiți./Poezia„ ZVON DE
PRIMĂVARĂ”.
Sau din poezia
: „RENAȘTE IAR NATURA”-O rază gingașe de soare/ Obrazu-ncet mi-a mângâiat,/
Zăpezi topite prin ponoare/ Adapă câmpul însetat./...Mi s-a trezit din nou
natura/ Din hibernarea lungii ierni,/ Reîncepe iarăși uvertura/ La viața
începută, ieri./
Farmecul
poeziei nu depinde de imaginile întâmplătoare pe care și le închipuie fiecare cititor,
ci, el reiese din sensul limbajului care indică un loc și un timp anume, mesajul liric nu e desprins
de evenimentele din cetate. Un cuvânt de blestem celor „ce-și vând țara”
pe un pumn de arginți-aceasta e
poezia„BLESTEM”: Trăim sub vremi și-n
vremuri de amar și de nevoi, /Din vina
noastră toate-s, făcute cu-nvoială,/ Suntem de-o bună vreme în suflete prea
goi,/ De ziua care vine mereu ne este teamă./ Doar banul ne e tată și cea minciună frate/ Și pentru o nimica ne facem chip de Iude,/
Cuvintele de onoare prea lesne-s încălcate/ Și
chip de zână facem minciunii celei hâde/ Atunci de unde milă și sfânta cea iertare/ Măritul să v-o deie
când o cerșiți mieros?/Nu meritați
nimica, nici pic de îndurare/ Fățarnici
ce v-ați vinde și țara pentr-un os./Că voi spurcat-ați neamul mișei
fără simțire/ De se feresc străinii de
noi, ca de ciumați, / În fund de iad la
toți v-aș
face pomenire, / Acol să-mi stați cu toții, pe vecie încuiați./
O stare lirică
plină de vibrație existențială și
optimism patriotic ne transmite
poezia„Nu se-nvață din istorii”această
poezie este ca o profesiune de credință sau
un manifest.
„De-atâtea ori istoria-nțeleaptă/
Din faptele ce oamenii făcură,/ Ne-arată care-i calea ceea dreaptă/Ce s-o
purtăm cu noi, de-nvățătură./ Apare
frumusețea și bogăția țării:/Domnul, pusu-ne-a de toate să ne fie în țărână, Aur, poame, holde, sare, pentru trai și pentru râvnă, /Câmpuri, dealuri, munți, pădure, ape repezi curgătoare, /Frumuseți fără de margini, raiul mângâiat de
soare”etc.
„Toate le avem
în țară, numai liniște n-avem„Noi, în loc să fim ca unul, pumnul
pus la cea furtună,/Stâncă-n calea unor vânturi ce din patru părți s-adună,/Ne-mpărțim ca mărunțișul după vorbele mieroase/ Ce promite unul-altul, cu-a lui gânduri
belicioase. ”
Poezia
continuă cu o viziune apocaliptică asupra poporului român care suferă din cauza
„cozilor de topor”: „Și din ce am fost
odată preaștiuți în astă lume,/ Mari în vorbe și
în fapte, făcători de lucruri bune, Astăzi suntem o nimica, frunze legănate-n
vânt/ Ce ca mâine nici nu ști-vom, c-am trăit pe-acest pământ.”
Un licăr de
speranță se întrevede la sfârșitul poeziei:„Nu se-nvață din istorii cele bune, cele rele/ Ca să
mergem pe cărarea urcătoare către stele,/ De-asta-n vreme tot ne-ntoarcem și-o luăm de la-nceput/ Lăsând alții să ne-ntreacă, noi rămânem, în trecut.”/
Poezia„ Nu se-nvață din istorii.
Olimpia Mureşan, membră a Ligii
Scriitorilor din România, filiala Maramureş
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu