S-a stins un mare cărturar – Blaga Mihoc

                                  de Gheorghe Pârja

Sunt oameni în lumea noastră românească devotați liniștii intelectuale, urmând crezul eminescian de mare folos: „Acela care vrea să facă ceva nu discută, ci lucrează”. Așa a fost și cărturarul Blaga Mihoc, care în aceste zile s-a stins din viață. A avut o contribuție importantă la primenirea istoriografiei maramureșene. Vestea tristă mi-a dat-o bunul lui prieten, intelectualul de marcă, prietenul Ion Ardeleanu-Pruncu, care a păstrat legătura cu istoricul până în ultimele zile de viață. I-a legat o prietenie lungă și devotată. Prof. univ. dr. Blaga Mihoc (1943-2026) s-a născut în satul Talpe, Bihor. A urmat cursurile Facultății de Istorie și Filologie din Cluj-Napoca, unde și-a luat și doctoratul în istorie. Cariera și-a început-o în învățământ. Apoi a fost muzeograf la Muzeul Județean din Baia Mare și la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, unde a continuat cercetarea științifică.

A devenit profesor universitar la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Oradea. A format multe generații de studenți și a recuperat pagini importante din istoria României. A elaborat numeroase volume și studii dedicate istoriei Transilvaniei. Cercetările sale în arhive au contribuit la recuperarea unor documente esențiale privind persecuțiile suferite de clericii greco-catolici în perioada regimului comunist, fiind apreciat pentru rigoarea cercetărilor sale. A activat, vreo zece ani, la Muzeul Județean Maramureș, din Baia Mare, unde a contribuit la valorificarea patrimoniului istoric din zonă și a organizat unele muzee memoriale. Cum sunt cele dedicate tribunului Vasile Lucaciu și George Pop de Băsești.

Eram în preajma lui ca prieten și jurnalist, și știu că lui i se datorează documentația pentru portretele unioniste ale celor doi maramureșeni și edificarea caselor memoriale de la Șișești și Băsești. Evident, au fost și alți istorici și cercetători din Maramureș. Îmi aduc aminte de o lucrare privind lupta pentru drepturi și libertăți a populației românești din Lăpuș, Chioar, Sătmar, Chioar, Sălaj și Maramureș. La invitația episcopului Vasile Hosu a predat istoria la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Oradea, fiind titularul catedrei de istorie modernă universală și a României. Prin erudiția și talentul pedagogic, dar și prin noblețea caracterului, a format numeroși studenți, pe care i-a apropiat de adevărul istoric și valorile culturii. Lucrările sale dedicate Episcopiei Greco-Catolice și marilor personalități ale Bisericii Unite cu Roma au devenit repere bibliografice importante pentru istorie și teologie.

A cercetat arhive și biblioteci vreme de peste cinci decenii, cu rigoarea omului de știință și cu devoțiunea celui care înțelege că istoria reprezintă memoria vie a unei comunități. Cărturarul Blaga Mihoc va rămâne în memoria celor care l-au cunoscut drept un om al cunoașterii, un spirit generos și neîntrecut slujitor al adevărului istoric. Perioada maramureșeană a cărturarului Blaga Mihoc a lăsat urme semnificative în istoria Ținutului. Pe lângă cele două case memoriale a scos la lumină documente care se referă la trecutul nostru. Alături de preocupările lui de istorie, a fost și un om al prieteniei. M-am bucurat de blândețea lui intelectuală profundă și generoasă. Ne-a legat și orașul Beiuș, unde eu am făcut armata, iar el studiile liceale.

A adunat în jurul lui oameni de cultură din județ. Am fost de mai multe ori la Șișești și Băsești, momente de neuitat pentru a cunoaște figurile legendare ale lui Vasile Lucaciu și George Pop de Băsești. Într-o vreme în care istoria ni se spunea cu un singur vector. În atelierul sculptorului Mihai Olos despre istorie se vorbea pornind de la documente. Cărturarul Blaga Mihoc ne era garanție. Aici veneau prieteni ai lui. Cum au fost profesorul Ion Igna, artiștii plastici Ilie Cămărășan, ori Titus Petruse, poetul Ștefan Bellu, ori prozatorul George Maria Banu. Evident și alții care completau tabloul cu prieteni. Cronicar de carte, eseist și publicist cu vocație polemică întru decantarea adevărului istoric, Blaga Mihoc și-a câștigat un loc binemeritat în galeria cu personaje locuite de un spirit șlefuit și devotat luminării trecutului nostru.

Cărțile sale sunt rodul unor îndelungate și minuțioase cercetări. De aici și autenticitatea lor. Maramureșul îi este recunoscător. Văd lumânări aprinse la Șișești și Băsești, locuri unde Cărturarul și-a dovedit vocația de întemeietor. Ioan Ardelean, suntem mai săraci cu un prieten, cu un om nobil în cultura lui! Memorie binecuvântată!

Recunoaștere...

 

Cunosc o seamă de poeți care scriu fenomenal...

 

Există oameni pentru care poezia nu reprezintă o profesie, nici o rampă spre celebritate și nici o modalitate de a acumula prestigiu. Ei scriu dintr-o necesitate interioară, din dorința de a da glas unor adevăruri pe care numai cuvântul poetic le poate exprima. Cunosc o seamă de poeți care scriu fenomenal, însă ale căror priorități nu sunt consacrarea, premiile sau promovarea. Pentru ei, adevărata validare nu vine din partea juriilor literare, a criticilor sau a instituțiilor culturale, ci din conștiința faptului că au creat ceva autentic și durabil.

Acești poeți au înțeles un adevăr simplu: valoarea unei opere nu este determinată de succesul ei imediat. Ei știu că timpul este cel mai exigent critic și că posteritatea are propriile criterii de selecție. De aceea, nu sunt preocupați de competițiile literare sau de efervescența mediatică. În prezent, sunt oameni realizați atât profesional, cât și social, iar poezia rămâne pentru ei un spațiu al libertății absolute, neîngrădit de interese materiale sau de ambiții personale. În această independență constă, de fapt, forța lor creatoare.

Titlul de „mare poet al prezentului” nu le-ar aduce o satisfacție suplimentară. Într-o lume în care notorietatea se câștigă adesea prin marketing și expunere excesivă, iar valoarea este deseori confundată cu popularitatea, asemenea distincții își pierd din semnificație. Literatura contemporană traversează o perioadă paradoxală: se publică enorm, însă se citește tot mai puțin. Se organizează festivaluri, gale și lansări de carte, dar ecoul lor în conștiința publicului este adesea efemer. Poezia există, este vie și profundă, însă pare să fi fost împinsă la marginea interesului colectiv.

Expresia lui Caragiale, „e sublimă, dar lipsește cu desăvârșire”, descrie surprinzător de bine această stare de fapt. Nu pentru că ar lipsi poeții autentici, ci pentru că ei sunt greu de observat într-un zgomot cultural dominat de superficialitate și de nevoia permanentă de vizibilitate. Oglinda acestei situații este însăși societatea contemporană, care și-a diminuat respectul pentru cuvântul scris. Ritmul alert al vieții, dominația imaginii și consumul rapid de informație au redus disponibilitatea pentru lectură și reflecție.

Pe de altă parte, această lipsă de interes nu este lipsită de explicații. O parte importantă a literaturii actuale suferă de artificialitate, de manierism și de o preocupare excesivă pentru șoc sau experiment, în detrimentul emoției autentice. Atunci când cititorul întâlnește texte lipsite de profunzime sau de expresivitate, încrederea sa în valoarea literaturii se diminuează. Respectul pentru cuvânt nu poate exista acolo unde cuvântul însuși este tratat cu superficialitate.

Și totuși, adevărații poeți nu dispar. Ei continuă să scrie în tăcere, convinși că literatura autentică nu are nevoie de aplauze imediate pentru a exista. Ei știu că fiecare vers sincer își va găsi, mai devreme sau mai târziu, cititorul potrivit. Eternitatea nu aparține celor mai promovați, ci celor care au avut curajul să rămână fideli adevărului lor artistic.

În cele din urmă, valoarea unei opere nu este decisă de moda unei epoci, ci de puterea ei de a traversa timpul. Poeții autentici nu scriu pentru gloria prezentului, ci pentru dialogul tainic cu generațiile viitoare. Iar aceasta este, poate, cea mai înaltă formă de consacrare pe care un creator o poate spera.

A considera că vreunul dintre acești poeți ar putea nutri vreun sentiment de invidie față de șleahta „consacraților zilei” este o dovadă de o naivitate fără seamăn. Cum să-i invidieze pe cei care și-au confundat notorietatea cu valoarea, vizibilitatea cu talentul și aplauzele conjuncturale cu adevărata consacrare? Gloria obținută prin mecanisme de promovare, prin apartenența la cercuri de influență sau prin validări reciproce nu poate impresiona un spirit care și-a găsit deja echilibrul în propria creație.

Dacă ar exista un sentiment pe care acești poeți l-ar putea încerca față de „vedetele” literaturii contemporane, acela ar fi, mai degrabă, mila. Mila pentru cei care au ajuns să creadă că posteritatea poate fi negociată, că valoarea se stabilește prin jurii vremelnice sau prin cronici favorabile scrise în cercuri închise. Mila pentru cei care își consumă energia între festivaluri, lansări și ceremonii, fără să înțeleagă faptul că adevărata judecată începe abia atunci când ecoul aplauzelor se stinge.

Istoria literaturii este necruțătoare. Ea a demonstrat de nenumărate ori că mulți dintre autorii aclamați ai unei epoci au fost uitați în doar câteva decenii, în timp ce alții, ignorați sau marginalizați în timpul vieții, au devenit repere fundamentale ale culturii universale. Timpul nu cunoaște relații, influențe și interese. El păstrează doar ceea ce are substanță și elimină fără milă ceea ce a fost construit pe artificiu.

De aceea, poetul autentic nu simte nevoia să participe la această competiție a orgoliilor. El știe că poezia nu este un concurs de popularitate și că destinul unui vers nu depinde de ecoul pe care îl produce astăzi, ci de puterea lui de a emoționa și peste zeci sau sute de ani. În această perspectivă, succesul imediat devine un detaliu lipsit de importanță, iar consacrarea oficială nu reprezintă decât o fotografie trecătoare a unei epoci, nu un certificat al valorii.

În fond, adevăratul poet nu are nevoie să fie proclamat mare de contemporanii săi. Îi este suficient să rămână sincer în fața propriei conștiințe și fidel cuvântului pe care îl slujește. Restul este zgomot. Iar zgomotul, oricât de puternic ar fi, nu a reușit niciodată să învingă tăcerea din care se naște literatura autentică.

OVIDIU VASILE