Oamenii se deosebesc în chip neîndoielnic (Leibniz era
convins că nici măcar două frunze nu sunt identice) prin însușirile lor fizice și, mai ales, prin cele moral-spirituale, astfel încât, pe
parcursul vieții și cu mâna destinului, fac ca schița genetică să devină acel unic portret al viului rațional și
conștient, pe care ne-am obișnuit să-l numim eu
sau personalitate. Însă afurisitele
de instincte și cutra de civilizație îi învață pe oameni să fie duplicitari, adică histrioni mai mult
sau mai puțin izbutiți. Prin urmare, poate că în intimitate sunt ei înșiși
(mitocani și agresivi, într-un
cuvânt nesuferiți), însă
în cetate depun eforturi considerabile să pară altceva. Iar lucrul acesta este
cu atât mai necesar, cu cât individul este mai ambițios și
rangul lui social mai înalt. Firește, de la această regulă eminamente umană se abat săracii
cu duhul, adică taman aceia despre care Mântuitorul va spune următoarele în Matei 5/3: „Ferice de cei săraci în duh,
căci a lor este Împărăția
cerurilor!”. Pragmatismul, anticreștina religie a profitului, susține contrariul: Ferice de cei care s-au descotorosit de
conștiință, că a lor va fi efemera împărăție a banului!...
N.B.: Fiindcă
am amintit mai sus despre conștiință, respectiv despre „cunoașterea a ceea ce se petrece în propria minte”, iată
părerea profesorului american James Trefil vizavi de acest mister deplin în
ceea ce privește motivul și modul cum ia naștere în urma proceselor fizice din creier: „Ce înseamnă,
în mod exact, pentru om faptul de a fi conștient...este singura întrebare de importanță majoră a științei,
întrebare pe care nu știm nici
măcar cum să o formulăm”. La rândul lui, filosoful australian David Chalmers
consideră conștiința „unul dintre cele mai profunde mistere ale existenței”, care - și asta, vorba lui Lucian Blaga, schimbă neînțelesul într-unul și mai mare – nu-i cu putință să fie dezlegat de către oamenii de știință
nici măcar după „cunoașterea în
exclusivitate a creierului”.
O altă netă deosebire dintre oameni decurge din scopul pe
care aceștia și-l fixează în viață: unii (tot mai mulți), robi ai carnalului, țin morțiș să aibă, alții (tot mai puțini), robi ai spiritului, se zbat să știe. Cum muritorii din prima categorie nu se dau de la
nimic în lături pentru a aduna „averi pe care le mănâncă moliile și le fură hoții”, este limpede că ei, acționând cu conștientă încăpățânare împotriva spiritului noutestamentar, sfidează
sistematic scopul divin al mântuirii și prin aceasta se constituie în propriii și cei mai înverșunați dușmani ai lor. Dar nici scopul truditorilor din cea de-a
doua categorie nu coincide întotdeauna cu scopul lui Dumnezeu, motiv pentru
care, ne avertizează Petre Țuțea, „fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”.
Vasăzică, omul își va dovedi înțelepciunea, iar viața lui va dobândi sensul veritabilei împliniri, doar dacă
se va lăsa călăuzit de inepuizabila înțelepciune divină. De-abia atunci (când se va lăsa
absorbit cu totul de acest țel
îndumnezeitor), el nu va mai fi descurajat nici de spusa socratiană („Știu că nu știu nimic”) și nici de preaevidenta deșertăciune a tuturor realizărilor umane. Da, căci prin
infuzare cu credință și prin pătrunderea în miraculosul sistem divin inspirație-revelație, cunoașterea
orizontală va deveni statornic verticală, astfel că respectivul om căutător va
putea lesne depăși limitele
fizice ale minții sale (se spune că,
în timpul unei vieți de
durată medie, omul folosește doar
0,0001% din capacitatea creierului), cât și pe cele logico-filosofice (locul cunoașterii aparențial-fenomenale urmând a fi luat de cunoașterea substanțial-noumenală).
Sighetu Marmației,
George PETROVAI
7 sept. 2017
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu