„Mi-ai spus să zidesc / Ce am mai drag în zidul / Care se
surpa // Mi-ai spus
să primesc / Lumină din lumină / Şi că voi vedea // Iar la
răscruce / Să las să treacă vara / Dacă pot lăsa”
(Mircea Diudea, Psalmi, Psalmul 38)
de Angela-Monica JUCAN
Dreptcredincios și
„simplu” om de verticalitate morală, savant – în viața de zi cu noapte – specializat în pluridimensionalitatea
substanței, explorator și venerator al minunilor concretului, geniu și în comunicare, Poetul Mircea Diudea
translatează eminent cunoașterea
internă-extensivă a moleculei, a cubului/cristalului și intensivă a albastrului în spațiul
fără margini al liricului. Realul transsubstanțiat
în uman. Valențe chimice, valențe poetice. Nevăzutul. „[…] veşnicia /
Timpului curbat”. De la chimia materialului, la alchimia ideii. Calcul
matematic, vers numărat, pronunție
impecabilă.
Este vorba de recent apărutul volum Psalmi (publicat în
mediul virtual în anul 2017). Psalmi de Nou Testament, foarte departe de vreo
rescriere/imitație după David – încă și numărul lor e diferit (77 aici, față de cei 150-151 din Biblie).
Pravoslavnici, articulați
în expresie inteligent (și cu ce
naturalețe!) modelată prin
ingeniozitate prozodică, stilistică și
formală, în care Poetul așază cuvioasă
judecată bătută în mirabil cuvânt, în armonioasă-luminoasă dar și enigmatică, nu o dată, rostire. Nu este o
poezie de descifrat în literă, nici de repovestit. Trebuie citită/înțeleasă în duh. În duhul credinței. Și
în libertatea fiecăruia.
Cu interes deosebit pentru structurile fractale, răpit de
frumusețea proprietăților și
a aspectului lor, omul de știință se face poet și le dă dimensiuni poetice, identificabile (nu neapărat în
definiție matematică, ci după sensul
prim al cuvântului – cel de frângere, fractură, sfărâmare) în toate etajele
comunicării. Așa încât poezia este
pătrunsă, la nivel fonetic, lexical-semantic, ortografic și flexionar, sintactic, stilistic, de pline
de farmec neregularități, muații, accente. Cuvinte și sintagme patinate, tămâiate, făcute după normele altui timp
sau ale altui spațiu, ale altei sfere
de circulație (aripe, candeli, cetind,
cetitor, să deie, pre, pre față-și căzând, secoli, va să vie) amestecate
printre cele moderne. Ruperi din cuvânt (accidente fonetice): afereză, mai ales
– cercând, nălțând –, dar și apocopă: (tu) alcătui, miluie, Salome.
Cuvinte remodelate după tiparul altei clase morfologice decât al celei
statornicite („Pe când târziul / Se ruga pentru tine” – s.n.). Semantic,
spargere sau abatere de la „obișnuit”:
metaforă („Poate Seninul / Să deie îndurare / Psalmului târziu” – s.n.), simbol
(„Pleoapele tale blânde”), eufemism („Cel Ce mi-a dat viață / Cel făr-de-nceput”), eufemism-atenuație („Cel ce-ar primi arginţii”). În plan
sintactic, dislocări: construcții
anastrofice (înainte-mi, salvat-a) și
paratactice (primească-le), plasare nonstandard a determinantului față de determinat: (rareori visezi), sau
splendide fraze-poem eliptice și
construite exclusiv din subordonate (iată o enumerativă, păstrată în limitele
subordonării modale comparative, fără guvernant: „Ca o pasăre / Care își frânge trilul / În gama de jos // Ca o
zicere / De psalmi neterminată / Pe un drum pietros // Ca o trecere / Prin
vămile înguste / Fără loc de-ntors”). Iar în ansamblu, cartea Poetului Mircea
Diudea este un fel de carmen figuratum, dar în profil stilistic (nu grafic), cu
contururi și suprafețe accidentate – convexități de începuturi tari, în imperative („Du-te
spre mâine”, „Primit să fie”, „Să se hrănească”), sau enunțuri ferme („Știai
că”, „Sunt ale Tale”) și cu concavități de (să le zicem) semitonuri sintactice:
începuturi în completive („Prin pustiu mergând / Vânturilor odihnă / Calea Lui
urmând // Pre față-și căzând / Pioasă rugăciune / Domnului nălțând”), sau în rezervatul ipotetic poate
(„Poate să aleg / Din cele-amestecate / Cele de folos // Poate să dezleg / Din
câte-au fost legate / Cele de prisos // Poate să culeg / Din cele resfirate /
Flori de cânt pios”) etc.; cu proeminențe
moderate (din comparative, circumstanțiale)
ori mai intens marcate, în începuturi abrupte (superlative – „Ce însetată / Era
câmpia verii / […] // Ce neştiută / Era ispita serii” și propoziții
interogative), introduceri prin interjecții
(„Iată e târziu”), sau prin consecutivul (aici) ci („Ci două vorbe /
Primească-le șoptite”).
Totul inspirând inepuizabilul, neperisabilul, infinitul spațial, eternitatea, ca și misterul de lângă noi, cu veșnic
de descoperit detalii, dar și
ancestralul sigur, și reflectând
culoarea locală a dreptei credințe,
fractal-îngenunchere în smerenie („Gol de podoabe / Pre fața mea cădea-voi / Dumnezeul meu”), fractalul
chiar în enunţ („Le-ai frânt ca să îi saturi / Puținele
pâini”, „Mâini ce se frâng ca aripi / În rugăciune” – s.n.), urcătoare mireasmă
„Pe un fir de credinţă”, elevat omagiu („În palmă aur / Şi smirnă şi tămâie /
Daruri de suflet”) – indiferent, pe pământ, de timp, de loc, de modă.
Elementul cel mai puternic al poeziei acesteia este – prin
natura lui dumnezeiesc – verbul, fie el existent sau absent ca predicat:
exprimat, subînțeles, ori eliptic.
„Cuvântul și tăcerea / Îngemănate”,
adică. Tăcerile Poetului. „Tetrahedronul / Cristalul de lumină / Clipa veşnică
// Sieşi dualul / Cuvântul şi tăcerea / Îngemănate”. Tainic ori deslușitor logos. Spuse și nespuse în verbe de amurg, în migdalat imperfect, în
cucernice gerunzii, în tulburător viitor verbal. Timp (prezent) suspendat în
nefinalizare, nu și în nerealizare.
„Psalm de mărire / Nălțăm Domnului
nostru / În sărbătoare // Inimi curate / Deschidem dimineții / Livezi în floare // Gânduri pioase / Ce
mult ne luminează / Măritul Soare”.
De aici, din dinamică și
statică, alt timp: vremea, veșnicia,
eternitatea. Curgerea lui Chronos, culmea lui Kairos. Timpul profan (istoric,
linear, ireversibil – cu „Veșnică
alergare / Deșertăciune”): timpul-succesiune,
„Când timpul nu așteaptă”, ori
timpul-simultaneitate de evenimente („În vremea-ceea”), timpul-durată,
timpul-moment, timpul divizionar și
ritmic – timpul sezonier („Ora în turlă”, „Troiene în aprilii / Doruri prin
livezi”, „portul de rugină”, „Lună în pătrar”, echinox), un timp subiectiv și, uneori, memorial („Pe când lumina / Se
picura pe piatră / Lacrimă de dor // Pe când târziul / Se ruga pentru tine /
Fiu rătăcitor // Pe când prin ceruri / Alaiul de luceferi / Trecea răbdător”).
Temporalul aspectual („într-o zi de joi”), calitativ („un timp de rugă”) și liturgic („clipe celeste”). Timpul mitic
(„Ca să nu mă uit / Mă perind prin vechi fapte”), timpul ritualic („Noapte de
colind / Pâine și vin pe masă / Candeli
pâlpâind”), timpul metafizic („clipa veșnică”).
Timpul credinței – „În balanţa Lui /
Adevăr şi putere / Măsurându-se // Căutându-se / Prin orbitele lumii /
Prigonindu-se // Legănându-se / Pe un fir de credinţă / Viaţa mai mult”.
Efemerul se duce, aparent, dar e o rotire în oceanul etern,
„Spectru în larguri / De tulbure oglindă / Din lumi de apoi”. Așteptat de moartea fizică, omul, trup și suflet, trăiește în perspectiva parusiei. „Iată că veneau / Pe cale doi
arhangheli / Din veşnicie // Ci unul rostea / O veste minunată / El va să vie /
Iar altul rotea / O sabie de pară / Voia-I să fie”. Probabil, nu sânt sugestii
(voite) de legătură între lumi, să notăm totuși
legătura strict stilistică, de organizare poetică prin, adesea, arcuri de
ingambament, care se întind din vers în vers și
din vers în strofă („Mergi înainte-mi / Pe calea dintre secoli / Să Te pot urma
// În bucuria / Venirilor pe lume”) și
realizarea – din atâtea fracții! – a
unui continuum prin suprimarea semnelor de puctuație.
Să ne amintim, în urmă, că citim psalmi. Deși extrabiblici, se compune în carte un cadru
liturgic și catehetic, cu psalmi imnici
(„Maica Domnului / Mai curată ca roua / Dimineților
// Mai rugătoare / Ca rugile din Sfânta / Mănăstirilor // Mai lăudată / În
evangheliile / Apostolilor”), cu psalmi-rugăciune de cerere, dar, cu excepția Psalmului 64 (și singurul care amintește
de David – „Doamne apără / De omul fără minte / De omul viclean // De cel ce
fură / De cel care mă minte / De cel inuman // De mine însumi / De cele fără
cinste / De vorba în van”), sânt cereri nu tocmai revendicative (un exemplu:
„Îngăduie dar / Să mă pot ruga Ție /
Dumnezeul meu // Să mai frâng pâinea / Ce cu sudoarea frunții / O câștig
mereu // Flori sub zăpadă / Miluie cu iertare / Doamne cine-s eu”), cu psalmi
de mulțumire („Mulțumiri aduc / Dumnezeului nostru / Pentru viață // Pentru iubire / Și pentru sănătate / Pentru credință
// Pentru frântura / Din pâinea spre ființă
/ Pentru dreptate”) și cu (numeroși) psalmi mesianici („Că se va naşte /
Într-un staul de vite / Pe-o mână de fân // Că îi vor pune / Pe fruntea de
lumină / Cunună de spini // În vremea-ceea / Îi urmăriră steaua / Magi şi
beduini”). În plus, există două tipuri psaltice, de poet create, neîncadrabile
în categoriile celor biblice. Unul dintre acestea este psalmul-împărtășire – împărtășirea
lui Dumnezeu a trăirilor, a angajamentelor, a acceptărilor, a speranțelor de mântuire, a convingerilor, a
rezultatelor, conversația cu El
(„Doamne e târziu / Uneltele lăsat-am / Ție
să mă-nchin // Roada e multă / Sub cortul meu e pace / Bolta-i de senin // Când
ești cu mine / Dușmanul e departe / Sufletul mi-e plin”).
Altul este psalmul-meditație (cu mai
multe nuanțe: introspecție – „Ai fost o clipă / Veșnică alergare / Deșertăciune // Ai fost risipă / De frumuseți și rele / Ce nu poți spune //Și
totuși ai vrut / Să fie dimineață / Să ieși
în lume”, evaluare – „Dar ei caută / Insule presupuse / Loc pentru altar //
Unde să nalțe / Cântare de mărire /
Iubire și har // Și mântuire / Pentru greșite fapte / Adunate iar” etc.).
În fine, volumul Psalmi, în rezumat: unicitate, timbru
propriu, impresionant ceremonial lingvistic-literar-prozodic, cromatică
cucernică, mesaj de răsărit.
Laudă Ție
Celui fără de-nceput
Tată din ceruri
Și Fiului Tău
Cuvânt plin de iubire
Și de adevăr
Și Duhului Sfânt
Cel dătător de viață
Sfântă Treime
(Mircea Diudea, Psalmi, Psalmul 68)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu