Păpuşa de rumeguş (Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004),
recompensată cu premiul special acordat de „Fundaţia Culturală Archeus” la
Tabăra Naţională de Literatură Archeus (Baia Mare-Ocoliş, 8-18 iulie 2006), este
o culegere de 22 de naraţiuni cu tematică diversă. Prozatorul optează pentru
formula prozei scurte, care solicită esenţializare şi capacitatea de a dispune
succint tramele. Titlul, prezent în povestirea omonimă amplasată către finalul
volumului, sugerează ideea de dublu, inanimat, de entitate (feminină?) docilă,
sumisă implacabilei futilităţi. Consistenţa componistică a acesteia induce
ideea de descentrare, de pulverizare a întregului. Orizontul de receptare indus
de titlu este înşelat, contrar aparenţei, povestirea ne prezintă un spaţiu
claustrant, spitalul. Asumarea mărcilor subiectivităţii par a înscrie textul în
zona biografismului. Prozatorul uzitează însă un limbaj voit infantil, pentru a
penela o vârstă ingenuă, iar radiografia mediului se realizează tot prin ochi
de copil. Personajele feminine sunt dispuse contrastiv. Sora Buba, în etate, e
crocodiliană, în vreme ce „tanti Lila e bună” şi comprehensivă. Confesiunile
copilului se derulează ca-ntr-un decupaj cinematografic, în care linia de
demarcaţie între real şi imaginar e grozav de labilă. Cadenţa sacadată a frazei
amplifică suspansul şi speculaţiile asupra unui final mai degrabă deschis.
La fel ca în textele sadoveniene, cârciuma este un topos
care, prin îngurgitările bahice, facilitează înlăturarea barierelor tabuizante.
Dincolo de plăcerea devoalării secretelor, există o predilecţie evidentă pentru
bârfă, cârcoteală, clevetire, specifică tagmei condeierilor. Întregul univers
pare a fi concentrat în acest cronotop, loc al confreriilor şi rivalităţilor,
al împăcărilor cu bale, mioritice. Toţi ştiu totul despre celălalt, aproapele
de pahar, privit/primit tandru, în pofida animozităţilor. Asistăm la o
clacă-agoră în care toţi sunt, indiferent de profesie, scriitori sau aspiranţi
la patria literelor.
Tot din perioada infantilă răsare un personaj uşor
caricatural, paseist, Mătuşoiul, frizerul care nu ezită să-şi testeze insidios,
profesoral clienţii, oferind informaţii în prelungirea ştiinţei asumate pe
băncile şcolii. Scaunul lui de tunsoare devine un veritabil tron pentru
clienţi. Fost sergent, semidoct, Mătuşoiul suferă şi de grandomanie, dublată de
infatuare. Parada etalării unui ego omniscient este discreditată de
semidoctismul autoprezentării. Rememorarea perioadei cazone ajunge un ritual
maniacal, repercutat asupra clienţilor. Acompaniindu-se la vioară, acesta-şi
aminteşte episodul recuperării Ardealului de Nord şi a trecerii Tisei.
Mătuşoiul se arată intransigent la adresa sistemului de învăţământ, făcând
distincţia dintre acesta şi şcoala vieţii, dintre istoria oficială şi cea
trăită.
Intens descriptivă, cu note psihologizante, este naraţiunea
Ascensiune în grup, istorie a facerii şi desfacerii cuplurilor, o incursiune în
catacombele relaţiilor, dar şi a perceperii diferite a clipei. Drumul hibernal,
motivul ascensiunii şi excursia cu autocarul la o cabană montană sunt doar
pretextul aprofundării dilemelor situaţionale ale perechilor. Simetriile
caracteriale conjugă regresiuni temporale. Personajul-narator caută solitudinea
şi încearcă să-şi desluşească motivul renunţării Anei la plănuita expediţie.
Amintirea nostalgică a circumstanţelor apropierii lor la cantina studenţească
nu poate atenua deruta lui Camil în privinţa fetei. Vodka rusească oferită de
lector funcţionează ca un dezinhibitor, iar Ioana pare a-şi dori apropierea.
Ambii sunt părăsiţi de parteneri şi, paralel, avem acces la povestea de amor a
Ioanei cu Alex. Expectanţele înşelate o fac să intuiască în Camil un spirit
puternic, căruia-i destăinuie trecutul şi complexul de a se şti înfiată.
Permutările relaţiilor studenţeşti stau sub semnul frivolităţii, iar fauna
feminină este penelată maniheic: sensibila Ioana o are la antipod pe vulgara şi
abordabila Cici, îmbrăcată provocator, pentru a-şi seduce rapid partenerii.
Revenit din voiajul montan, Camil află cu stupoare, de la colega de cameră a
Anei, că aceasta e în spital, lovită de un tramvai.
Un alt text, Mandea şi cele patruzeci de beri, aduce în prim
plan universul cazon, dar şi disensiunile etnice, marcate prin corida dintre
poliţaiul Mandea, obtuz, mare consumator de „fetiţe vieneze”, damicele de pe
„variantă” şi lumea interlopă, fuziune de promiscuu şi caricatural. Ştefan
Jurcă pune accentul de insistenţă asupra depravării oamenilor legii, a celor de
la secţia de moravuri. Vocabulele grosiere rezonează cu profilul poliţaiului.
Tentaţiile scripturale, o constantă a cărţii, sunt explicitate comparatist, cu
o lipsă de modestie sau autoironie voalată: „M-am apucat şi eu de scris ca să-l
concurez pe moşucu. Cum făcea ăla din cartea lui Llosa, Elogiul mamei vitrege,
scria totul şi lăsa scrisoarea la îndemână s-o găsească tac’s’o. Să vadă
isprava. Scrisă”. Mandea şi „Şefu’” par a fi scoşi din mantia lui Rabelais,
prin talentul urieşesc de-a spolia împricinatul de „patruzeci de beri”.
Terase din provincie înfăţişează clasica faună ce bântuie
prin celebra cafenea-birt băimăreană, în care formula de adresare,
reverenţioasă şi uniformizantă „Maestre”, nu reuşeşte şi pare că nici nu vrea
să camufleze identitatea reală a interlocutorilor: George Boitor, Ion Buga,
Bellu, Ghenceanu – „primii poeţi ai urbei”, Ion Dragă, Gheorghe Nova
„textualistul”, Radu Ghioagă, Chivu Stoica, Toma Rocă, Nicolae Jianu, Memihai,
Radu Roşiianu, profesorul Mitru. Meditaţiile asupra castei scriitoriceşti au ca
verdict diagnosticul de societate nerentabilă nici pecuniar, nici profesional.
Laudele confraţilor nu sunt decât o strategie de spoliere bahică. Notele
oralităţii, specifice limbajului colorat al lui Ştefan Jurcă, nu lipsesc,
diminutivele şi augmentativele fiind mărci depreciative, de caracterizare
lapidară, caricaturală, a personajelor: „criticuş”, „poetesă” etc. Finalul,
circular, radiografiază cutumele condeiere: „Trebuie să-i restitui o poză de
grup, veche de 20 de ani, poză cu poetul Nichita în Maramureş. Mi-a dat s-o
reproduc în pagina de cultură, acum trebuie să i-o restitui, a intrat în
patrimoniul şcolii. Drept mulţumire, vrea o bere. Am făcut cum face el: beau de
la prieteni”.
Tot o poveste cu şi despre scriitori e Ploaia cu bulbuci.
Posesor deja al câtorva poeme proprii, de influenţă barbiană, deşi abia cu
puţin timp înaintea examenului de bacalaureat, protagonistul Dorin este invitat
de profesorul Mărgineanu la casa de cultură pentru a se întâlni cu un grup de
redactori ai revistei Aurora. Pretextul este folosit pentru inserarea unor
ierarhii literare, clasicizante. Numărul 1 în topul valoric rămâne Eminescu,
succedat de Arghezi, şi de tripticul modernist Blaga-Barbu-Arghezi. Poetul
Iulian Mânduţă este însoţit de criticul de la Şurubiţa, Giroveanu. Exegetul se
dovedeşte un impostor, iar sfaturile lui sunt, in facto, pseudoconsilieri,
axate pe corijări gramaticale. Vizita ulterioară în redacţie, pentru a-l căuta
pe criticul Grigore Giroveanu, pare a contrazice impresia iniţială. Înmânarea poemelor
acestuia se dovedeşte vană, junelui nerăspunzându-i-se nici la Poşta redacţiei.
Naraţiunea capătă inflexiuni biografice, părând a prelua o parte din biografia
prozatorului, debutul în revista „Sigma”, frecventarea cenaclurilor literare,
urmărirea periodicelor culturale centrale, perioada studiului, divizarea
sinelui între literatură şi ştiinţă, receptivitatea la noul val de poeţi,
sentimentul apartenenţei la casta scriptorilor etc.
Textul final, Acoperişuri provizorii se metamorfozează
într-un rechizitoriu al vieţii, favorizat de recluziunea în munţi şi asumarea
unei violon d’Ingrès, precum pictura. Scrisul este scris din perspectiva unei
femei. Naratoarea îşi compară portretele, deloc obiectiv, cu cele ale
iluştrilor predecesori: Modigliani, Mondrian, Picasso, Tonitza. Regresiunea
mnemotehnică îl conduce către perioada infantilă, adusă proustian de aroma
ademenitoare a fructelor din acea perioadă. Tentaţia picturilor cristice este
dublată de empatie: „Mă transformam cu fiinţa mea în acele culori şi figuri”.
Bilanţul vieţii nu eludează şi experienţa de emigrant în Germania, dar mai ales
traiul, insalubru, „într-un bloc pentru auslanderi”, în care ploaia se
insinuează în cameră la fiecare revărsare meteorologică. Emigrantul are
nostalgia lui „acasă” unde, deşi trăia într-o locuinţă de IGO, măcar era
personală. Interogaţiile asupra trecutului capătă note dramatice, dar şi
amplifică sindromul ratării, al irosirii. Pentru a-şi anestezia dorul de ţară,
femeia îşi ocupă timpul pentru a nu se adânci în marasmul solitudinii,
depresiei. Universul livresc devine o formă de evaziune, de escapism din
concret: „Între cărţi îmi găseam totdeauna liniştea, dar numai între cărţile
mele adunate din copilărie. (...) Aveam cărţi din anii de liceu, de când cu
lecturile obligatorii pe timp de vacanţă, mi-ar fi fost de ajuns să răsfoiesc
câteva pagini şi poate că m-aş fi liniştit, mi-aş fi regăsit o parte din mine
risipită în timp. Am căutat reviste din ţară, dar se găsesc greu şi dacă umbli
prea mult după reviste şi ziare, rişti să fii bănuit că faci politică”.
Diverse ca tematică, deşi relevăm preeminenţa daimonului
scriiturii, textele lui Ştefan Jurcă, succinte, se încarcă de biografism. De la
fad la promiscuu, de la realismul frust la psihologism, zonele abordărilor sale
înfăţişează un prozator care credem că ar avea un cuvânt mai greu de spus dacă
şi-ar redacta şi memoriile...
Autor: Daniela Sitar-Tăut

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu