de Vasile LECHINȚAN
Să realizăm, apoi, cu cât dor se vor fi gândit la
voi feciorii satului nostru luaţi la război, în Primul şi Al Doilea Mondial, pe
fronturile secetoase şi grele, în tranşee şi sub focurile şi exploziile
inamicilor. Unii vor fi murit cu imaginea voastră dragă, a celor din zona unde
locuiau ei.
Nu există imagine mai tonică a setei de viaţă, la
urma urmei, văzând blândele vaci cu lapte bând apă la fântână, găleţi după
găleţi. Setea vitelor trebuia potolită dimineaţă de dimineaţă şi seară de
seară. Odată, demult, eu îmi amintesc doar foarte vag, am ţinut şi noi două
bivoliţe, care ne dădeau un lapte foarte gustos, şi cel dulce, şi cel „prins”,
cu smântână multă. Dar setea lor a iscat o istorioară în familie. Tatăl meu şi
sora mea cea mare, Domnica, au plecat dis de dimineaţă la râtul (fânaţul) nostru
de la Drâmboaia, să întoarcă fânul să se usuce, urmând ca mama să vină mai
târziu cu carul cu bivoliţele după fân. Totul a decurs bine până la un moment
dat, mama a venit cu carul gol, urcând pe la Curmătura Mare, a luat-o apoi pe
drumul spre stânga (mai era drum în jos şi unul la dreapta, pe culmea dealului,
peste Livadă). Ajungând mama cu carul la Curmătura Mică, fireşte că nu a luat-o
pe drumul spre dreapta, ci în jos, spre Scăldătoare. Când au văzut bivoliţele,
din deal, locul de la Scăldătoare, şi-au amintit probabil de acest loc şi au
pornit la o fugă nebună în jos şi nu s-au mai oprit decât la fântâna de acolo,
unde au băut apă, cu sete, din halăul cel mare de alături. Tatăl meu a văzut de
la Drâmboaia cum coboară mama cu bivoliţele în viteză, „ca un camion”, lăsând
în urmă o dâră mare de praf. A fugit spre Scăldătoare, dar bivoliţele erau deja
liniştite, însă mama era foarte speriată şi de la acest episod s-au hotărât să
le vândă şi să cumpere vaci, că-s mai blânde. Probabil mama nu le va fi adăpat
înainte de a porni cu carul la Drâmboaia. Dar auzeam că bivolii au mai făcut
trăznăi şi altora, când vedeau, vara, vreo baltă, fugeau cu tot cu car, chiar
încărcat, să se scalde. Aşadar, fântâna cu apă foarte bună şi rece de la
Scăldătoare are şi o poveste legată de familia noastră.
Să ne gândim, în final, că aceste fântâni nu existau
doar în timpul nostru, ci ele vin din timpuri preistorice, aşezate tot acolo,
şi au întreţinut viaţa şi a strămoşilor noştri ce locuiau în timpuri biblice pe
aici. De multe ori intuim viaţa îndepărtată a oamenilor din timpul frumoasei şi
captivantei civilizaţii biblice, dar nu ne gândim (cu oarecare şovinism, se
poate interpreta) că atunci erau şi pe la noi strămoşii noştri, ceea ce nu este
drept să nu ne gândim şi la ei. Avem chiar şi martiri ai noştri, care nu sunt
deloc mai prejos decât cei din antichitate, şi de multe ori sunt daţi exemplu
doar cei din antichitate. Dacă dragele noastre fântâni ne oglindesc în
ochiurile lor, cu acurateţe, chipul nostru – pentru că este firesc să privim în
fântână imediat ce ajungem acolo – câte chipuri din fiecare generaţie până la
noi, să luăm tot perioada biblică drept reper, nu s-au văzut acolo şi ce
minunat ar fi fost ca acele chipuri să se fi înregistrat într-o casetă, ne-am
vedea strămoşii chiar şi pe cei foarte îndepărtaţi.
Din păcate, fântânile cele bune de altădată zac azi
în ruină, părăsite, şi apa cea bună a lor este otrăvită de infiltraţiile
îngrăşămintelor chimice şi ierbicidelor din terenurile de deasupra lor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu