La Porțile Împărăției

 de Gheorghe Pârja

O veste tristă a tulburat și spiritul Maramureșului: academicianul Alexandru Surdu a plecat spre Porțile Împărăției, la judecata cea mare a muritorilor. Porți pe care le-a zidit singur dintr-o gândire de excepție și din cuvinte alese. S-a întâmplat în ziua de 11 decembrie 2020. A fost, și va rămâne, unul dintre cele mai importante nume ale filosofiei românești contemporane, un autor de marcă în acest domeniu, un cărturar umanist cu o solidă cultură clasică, cercetător de elită și un mare Profesor. Născut la Brașov, în anul 1938, a purtat spiritul șagunismului pe unde a umblat. Ne-a fascinat, pe noi, mai tinerii lui ascultători de idei, printr-o cultură fabuloasă, prin profunzimea și cuprinderea cunoașterii, prin spiritul reflexiv, prin deschiderea umanistă spre înțelegerea lumii și a existenței. Va rămâne un mare patriot, profund atașat de spiritul românesc, de sentimentul românesc al ființei, de valorile noastre identitare de limbă, cultură și civilizație românească.

Un simbol al academismului și identității noastre, o personalitate de elită. A fost vicepreședinte al Academiei Române, cu înalte demnități în forul academic. Academicianul Alexandru Surdu a avut o legătură specială cu Maramureșul. Se simțea acasă printre noi. A fost un spirit coagulator în multe așezări maramureșene, pe care le-a înnobilat cu prezența dumisale. A binecuvântat cu personalitatea luminoasă manifestări de la Săliștea de Sus, Giulești, Sighetul Marmației, Ieud, Dragomirești, Petrova, Budești. Poate și în alte locuri, neștiute de mine, acum când scriu aceste rânduri de aducere aminte. A dăruit Maramureșului pagini de referință. Se regăsea în peisajul mirific al Nordului, cu multe zone mioritice, ferite de radiațiile nocive ale urbanismului. Cu înțelepciunea specifică unui învățat, a găsit în istoria Maramureșului resorturi noi de interpretare a unor date, cu vechime pe aceste locuri.
Recenta carte semnată de Alexandru Surdu, „Ordinul Cavalerilor Marmațieni,” rămâne o probă de felul cum se pot desluși blazoanele de neam, chiar într-o lume predispusă să uite. Scrie academicianul Surdu: „Îi zic Marmația, căci pentru mine cuvântul acesta, cu rezonanțe arhaice și astrale, se referă la Constelația unui mănunchi de gânduri și de simțăminte cărora nici puteam să le spun altfel, căci, ale mele fiind, n-au altă rezonanță decât în sufletele nemuritoare, cum le considerau străbunii, din piepturile de aramă și de zale ale vitejilor din Ordinul străvechi al Cavalerilor Marmațieni.” Pe unde a trecut, prin Maramureș, a lăsat un semn scris, prin care deslușea taina locului. Cum este „Codicele de la Ieud”. Rămâne o personalitate singulară prin interpretarea, în judecată proprie, a multor date din istoria Maramureșului.
Mulți maramureșeni s-au bucurat de o prietenie intelectuală cu regretatul academician. Ei au fost cei care au propus instituțiilor județului recunoașterea acestei dăruiri academice pentru Maramureș. Este Cetățean de Onoare al mai multor așezări maramureșene, Cetățean de Onoare și Ambasador al Maramureșului. În ultimii ani l-am întâlnit la manifestările de la Săliștea de Sus, cărora le-a oferit aura academică. Sunt convins că devoțiunea lui pentru Săliștea de Sus a atras, pe Valea Izei și pe Valea Marei, personalități ale culturii române. Acolo, la Pensiunea Seky, am deslușit misterul cum un filosof poate fi un om printre oameni. I-am remarcat statura olimpiană, gândirea limpede și cuceritoare, orgoliul de a purta însemnele Academiei Române, dar și pe cele șaguniste.
Era sfătos și atent și la ideile noastre. Era omul care ne-a încurajat să credem în valori, să le prețuim și să le facem cunoscute. Ultima întâlnire cu academicianul a avut loc anul acesta, pe 24 septembrie, la Baia Mare. În acest an special, a ținut să fie prezent la Catedrala Episcopală „Sfânta Treime”, la Centenarul recunoașterii internaționale a Marii Uniri și 80 de ani de la tristul Diktat de la Viena. A avut un discurs de ținut minte. Purtând pe piept „Crucea voievodală maramureșeană”, oferită de Episcopia Maramureșului și Sătmarului, academicianul Surdu ne-a sfătuit: „Să nu ne fie rușine că suntem români, să nu vă fie rușine de dreapta noastră credință.”
Apoi, am avut cu academicianul o întâlnire privată, și i-am propus să colaboreze la revista „Nord Literar.” A fost încântat să-i fie prezentă semnătura în Maramureș, drept pentru care ne-a trimis texte, apărute în ultimele numere. Mi-a lăsat ca amintire mai multe cărți. Pe “Teoria ființei” mi-a scris: „Iubesc maramureșenii pentru că au tradițiile cele mai frumoase și bisericile cu turlele cele mai înalte.” Ne-a lăsat o zestre spirituală unică în felul ei, și o prietenie care nu se uită. A plecat dincolo de Porțile Împărăției unde nu-i întristare nici suspin.