Liliana Lupu: „N-o să mai fie nimic ca înainte!”

 „Lumea asta așteaptă să se termine covidu’ și să facă ce făcea înainte. N-o să mai fie nimic ca înainte!”

O spune mama mea, un om ajuns la o vârstă venerabilă, trecut prin destule:

Printr-o copilărie plină de lipsuri, dar crescuți cu credință și cu frică de Dumnezeu. Când mergeau la școală desculț, până toamna târziu, iar iarna cu snopul de coceni sub braț, ca să aibă cu ce încălzi clasa.

Printr-un război mondial, cu gloanțe și schije șuierându-le pe la urechi și cu nemți în gazdă, care le dădeau dulciuri. Cu rușii care au intrat în sat într-o noapte, prin pădurea din sat, și-i vedeau cum coborau printre casele de pe dealul de peste drum. Care au tăbărât cu sălbăticie peste ei și străbunicul ieșindu-le înainte cu un ștergar alb fluturând, semn că nu ascund pe nimeni. Când bunica și străbunica au frământat toată noaptea și le-au făcut turte, sub ameninţarea puștii, că nu se mai săturau. Și cu rusoaice care se ascundeau împreună cu fetele oamenilor pe unde apucau, când aceia se îmbătau ca porcii, iar bărbații rămâneau să-i înfrunte cu pieptul gol.

Printr-o evacuare la Dumești și apoi la Hărpășești, căci la noi frontul fusese rupt, când au luat cu ei doar ce s-a putut lua, animalele și ceva grâne, iar când s-au întors n-au mai găsit nimic din ce lăsaseră, doar paragină și cucută de trei metri.

Printr-o epidemie de tifos care a atins-o și pe ea, când a fost izolată în camera de curat și veneau bunica și surorile mai mari s-o hrănească și să-i dea tratamentul. Cu familii cărora le-au murit toți copiii, sau chiar familii întregi, iar de la ei, cu nouă copii, n-a murit nimeni, pentru că așa a vrut Dumnezeu.

Printr-o foamete de după război, când mâncau ierburi și grâne stricate și adunau balegă uscată de pe câmp, să pună pe foc, căci de lemne nici nu putea fi vorba. Dar continuau să muncească fără să se plângă, căci toate erau de la Dumnezeu și tot la El le era nădejdea.

Printr-o căsnicie începută de la zero, când tot ce aveau era un petec de pământ primit de la bunicul. Când împreună cu tata au ridicat o casă, cu mâinile lor, și în timp ce munceau învățau „Miluiește-mă, Dumnezeule” (Psalmul 50).

Și aș mai putea continua, căci au fost multe, dacă nu m-ar durea sufletul.

A trecut prin toate cu stoicism, la fel ca toată generația ei, a plâns mult, a căzut, dar s-a ridicat de fiecare dată. Nu s-a plâns niciodată de greutăți, căci ce îndurase în copilărie nu se compara cu nimic din ce i-a fost dat să înfrunte mai târziu. Chiar am auzit-o de multe ori:

– Acuma-i greu? Dac-ați ști voi câte am îndurat noi! Acuma nu-i greu!

Dar de ce acum este altfel? De ce mama mea, lăsând la o parte vârsta, nu mai are nicio speranță?

Pentru că neamul nostru și-a pierdut credinţa, mai bine zis și-a abandonat-o! Credința și dragostea de neam a format oameni puternici, pentru care jertfa nu era un sacrificiu, ci o datorie! Cei care au muncit pământul cu mâinile lor l-au și iubit. L-au îngrijit cu drag și l-au apărat, pentru copiii și nepoții lor, neștiind că aceștia vor deveni niște dezrădăcinați pentru că-l vor da degeaba cu mâinile lor! Simțul datoriei a dispărut complet, toți vor drepturi, dar obligații nu mai are nimeni!

Pentru că lupta pentru supraviețuire a devenit o zbatere continuă pentru confort, iar confortul nu ne-a mai fost de ajuns și ne-am dorit lux. Că ne-a trebuit, că nu ne-a trebuit, mereu ne-am dorit mai mult, iar asta ne-a luat mințile. Ni s-a dat iluzia că merităm orice, că putem avea orice, iar acum plângem după această iluzie!

Pentru că viața de aici era doar o etapă ce trebuia trăită cu un rost, iar din ea se pleca spre viața veșnică. Acum viața veșnică se consideră a fi aici, plină de bunătăți materiale, cât mai lipsită de durere, dar și de iubire. Câtă rătăcire!

Bătaia e pe suflete, la schimb cu iluzia confortului. Întrebarea e: ce suntem în stare să facem pentru confortul nostru? Sau la ce suntem în stare să renunțăm pentru a ne păzi sufletul?

Autor: Liliana Lupu

Sursa: anonimus.ro