de Gheorghe Pârja
Așa că, atunci când m-am întâlnit, în frageda mea
tinerețe, cu Frații Bârlea, Vasile și Gheorghe Mihai – cei Gemeni prin nașterea
din 10 februarie, în urmă cu șaptezeci de ani, am înțeles că legea gravitației
nu se referă la noi. Eram elevi la două licee sighetene. Eu, la cel pedagogic,
ei, la cel teoretic. Am devenit repede prieteni, așa cum se leagă tinerii din
motive care se explică mai târziu. Sau niciodată. Prietenia este, ori nu este.
Și ea a existat la noi, iată, peste o jumătate de veac. Nu am căzut pe pământ
ca mărul lui Newton. Am căzut în lume și ne-am oglindit în cer. Și am făcut
suficientă lumină în jur. Încât au venit spre noi și Echim și Andrei. Or,
poate, noi am mers spre ei. Cert că suntem în armonie sufletească de atâta
vreme. Dar acum este vorba de Gheorghe Mihai și Vasile.
Pe noi trei ne-au unit părinții și locurile natale:
Nănești și Desești. Lumea Maramureșului. Fiecare aveam în biografie o pădure de
fagi. Apoi am fost uimiți de culoare și cuvânt. Măreția unor pictori, dar și
mirarea poeților autentici. Cred că Fraților Bârlea le-a sădit un mag, într-o
noapte cu lună, un fag cu paradisuri visătoare. Căruia rădăcinile i-au rămas
mereu vorbitoare. Cu Gheorghe Mihai am prânzit într-o zi cu Rilke. Apoi cu
Trakl. Cu Eminescu, Arghezi, Barbu și Bacovia, locuiam, aproape, în Limba
Română. Nichita Stănescu, acest poet ca un copac noduros, a venit special în
Maramureș, pentru a ne întreba cum stăm cu prietenia. El fiind doctor în acest
domeniu, ne-a spus că suntem sănătoși tun. Vasile m-a prezentat lui Jeronimus
Boch, dar și lui Liviu Suhar, și am rămas prieteni pe viață. Și asta pe vremea
când mulți colegi de generație învățau la o singură materie.
Și așa a fost să fie. Ne-a urmărit toată viața o
telepatie necomentată. Visam toți trei aceleași întâmplări, în aceeași noapte.
Ne-am căutat și în armată. Am slujit sub drapelul aceluiași regiment. Nu am
știut ce-i vrajba între noi, ci numai mirajul prieteniei. Ne-am căutat și în
vremuri de primejdie. Cu Gheorghe Mihai Bârlea puteam încheia viața la
cutremurul din București. Dar Dumnezeu a avut grijă de noi. Atâtea ne-au unit
încât credeam că nici moartea nu ne poate despărți. Aici nu am avut dreptate.
În urmă cu patru ani, Vasile a plecat pe drumul fără întoarcere. A lăsat în
urmă proiecte și mulți prieteni. După ce s-a oglindit în puterea lemnului, acum
cutreieră singur pădurea pentru a afla cei doi fagi îngemănați. Cu Frații Bârlea
nu am fost singur pe lume.
Am un sentiment hieratic și ritualic. În pădurea
lumească, fagii îngemănați sunt o raritate. Ca în codrul des. De aceea
prețuiesc până la spovedanie drumul nostru laolaltă. „A te naște nu este o
întâmplare, ci este un mit”, mi-a scris Nichita pe o carte, în pridvorul casei
părintești. Cu prietenia mitul întreține arderea. Fără Vasile este trist în
prietenia noastră. Mâine, 10 februarie, trebuia să fim toți trei, cu alaiul de
prieteni vechi, la o masă rotilată să vorbim despre lume. La masa aceea, va fi
un scaun gol. Cum ne-au învățat bunii noștri părinți, există prietenie și
dincolo de orizont.
Eu am în fața mea pădurea cu fagi îngemănați.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu