Recitind azi, la umbra șurii din Prihodiște, din frumosul „poem în proză” al lui J. G. Frazer – Creanga de Aur, m-am regăsit în vremea studenției, pe când schimbam între noi, colegii, cele cinci volume apărute la Minerva, în seria BPT – căci nu existau prea multe exemplare la biblioteca facultății, iar lucrarea trebuia musai citită pentru examenul din vară la dl. prof. Petru Dunca. Pe vremea aceea, nu aveam acces la o reproducere a tabloului lui Turner, invocat la începutul lucrării, și încercam doar să-l reconstitui după frazele meșteșugite ale lui Frazer: «Cine nu cunoaște tabloul Creanga de Aur al lui Turner? Scena, luminată de lucirea aurie în care imaginația și mintea divină a lui Turner învăluia, transfigurându-l, chiar și cel mai minunat peisaj natural, este o vedere a micului lac pierdut în pădurea de la Nemi - „oglinda Dianei”, cum îl numeau cei vechi. Cine i-a văzut o dată apa clipocind calm, într-o vale înfrunzită din colinele albane nu-l va mai uita niciodată. Cele două sate, tipic italienești, zăcând ațipite pe malurile sale, și palatul tot atât de italienesc, cu grădini în terase ce coboară abrupt până la lac, abia reușesc să întrerupă nemișcarea și chiar singurătatea scenei. Diana însăși poate mai zăbovește încă pe acest tărâm solitar, poate mai rătăcește prin sălbaticele păduri de aici». Așa cum v-am spus, eu nu cunoșteam tabloul pictorului englez, însă, cum pe vremea aceea (1998 – 1999), ne făcusem, cu colegul de grupă și prietenul Tibi T., un „mic rit de trecere prin sesiune” (care consta în a merge la pescuit în preziua examenelor - cu cărțile după noi), descrierea lui Frazer se potrivea, mutatis mutandis, cu clipocitul calm al apei Lăpușului la Balta Neagră. Nu erau sate și castele italienești, însă puteam să bag mâna-n foc că „Diana însăși poate mai zăbovește încă pe acest tărâm solitar... și poate mai rătăcește prin sălbaticele păduri de aici.” Bun, acum mai trebuie să înțelegeți că lectura cărților din bibliografia de examen era strâns legată și de un alt aspect tare important pe atunci: cum și cât trag peștii? O zi cu trăsături și capturi puține presupunea un timp mai îndelungat de lectură. O zi în care mușca peștele, te făcea să stărui și să recitești mereu aceeași frază... spre o mai bună înțelegere, ziceam noi, bucuroși de norocul pescarului amator. Poate că tocmai de aceea anumite fragmente citite atunci s-au așezat în sufletul meu și-al nostru, mai molcom, precum se coboară cuminte montura cu plumbi bine așezați pentru mreană în prundul Lăpușului... Și tocmai pe când mintea înfierbântată a studentului (dinainte de sesiunea de vară) se chinuia să (re)picteze tabloul lui Turner cu culorile și pensulele ce-i erau la îndemână, scriitura cărții lui Frazer căpăta un alt ritm, ca și cum am zice azi că e vorba de un episod pilot al unor seriale de succes de pe Netflix: «... acest peisaj împădurit era scena unei tragedii stranii, mereu reînnoite.» E vremea în care îți iei ochii de pe pluta mișcătoare de pe ape și începi să vezi cum «în această dumbravă sacră creștea un arbore în jurul căruia putea fi văzut furișându-se în tot ceasul zilei, și poate și târziu, în noapte, un personaj cu înfățișare amenințătoare. În mână ținea o sabie scoasă din teacă și scruta bănuitor împrejurimile ca și cum în fiecare clipă s-ar fi așteptat să fie atacat de vreun dușman. Era preot și ucigaș...» Și dacă-mi aduc bine aminte, tocmai pe când citeam și reciteam această frază, având în față Balta Neagră din Cheile Lăpușului - ca „o oglindă a Dianei” -, m-am schimbat oarecum din pescar, în pește momit și m-am agățat de acest cârlig al unei promisiuni pentru o aventură și o poveste frumoasă...
Autor: Florin POP
Copalnic Mănăștur, 14 august 2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu