Pe holurile liceului miroase a sudoare , a disperare și a sărăcie. Au început ședințele de repartizare și toată suflarea dascălilor “fără post” a dat năvală în speranța că va prinde și anul ăsta o “bucată de pâine” feliată chirurgical în mai multe școli. 3 ore ici, 8 ore colea, alte 5 ore la Cuca Măcăii.
Pe holurile liceului aerul e încins și devine ușor, ușor, irespirabil. Femei cu burta la gura și cearcăne până în barbă. Mămici cu prunci de mână sau în brațe. Copii asudați, stresați, obosiți. Părinți târându-i după ei, în toată mascarada asta sinistră a repartizării posturilor, în care te simți – a nu știu câta oară – umilit, scuipat, strivit de angrenajul bine uns numit simplu - “Sistemul”.
„Sistemul” e făcut din carne și sânge, din mii și mii de oameni inerți, letargici, apatici – spuneți-le cum vreți.
Oameni resemnați. Cu priviri goale fixând puncte imaginare în aerul ăla împuțit. Fiecare cu speranța lui firavă. Care ce să vezi? Moare ultima. Dar până la urmă tot moare. Ca în filmele triste cu indieni.
Suplinitorii se împart și ei în mai multe categorii:
· mânjii/ mânzoaicele tinere, cu energie și entuziasm (care încă nu au gustat din mierea amară a „Sistemului”).
· Semi-greii de tracțiune, cu ochi opacizați sub o pâclă de indiferență dospită în cei 10-15 ani de încercări. Posturile titularizabile sunt fie inexistente, fie extrem de puține, fie se iau doar cu echivalentul unui apartament din centru. Via rotițe sus-puse în “Sistem”.
În ședințe oamenii cu note peste 9 pleacă acasa fără nimic sau cu speranța că în cele 3 școli unde și-au făcut norma de 18 ore...acele ore încă există. Pentru că în „Sistem” nimic nu e sigur.
Directorii urăsc faptul că trebuie să-și pună la bătaie jumătatea aia de normă de care sunt degrevați. Dacă n-ai veni tu, suplinitorule_săracule_incompetentule, el ar putea să ia acele ore ca suplimentare. Sau le-ar putea da la plata cu ora unei cunoștințe. I-ar ieși și lui ceva. Pentru că, nu-i așa, România e țara combinațiilor. Unde toată lumea se descurcă. Nu te descurci - ești un fraier. Cu multă carte, dar tot un fraier.
Și printr-o grație divină reușești să prinzi și tu 10 ore amărâte într-o școală la vreo 60 de km de casa ta. Și simți că toți zeii din Olimp au defecat suav în capul tău. Te simți norocos. O suni pe mă-ta și îi dai vestea cea mare (sau pe bărbac-tu, sau pe nevastă-ta): „am prins post!!!”. De parcă ai fi dat lovitura la 6 din 49.
Apoi îți faci zece mii de filme în cap legate de postul proaspăt luat: “Da’ oare am cu ce să ajung acolo? Or fi autobuze? Da’ oare sigur voi găsi toate cele 10 ore? Cum or fi elevii? Joacă barbut în pauză și trag prafuri pe nas?” . Și tot așa până ajungi acasă.
Îți faci curaj și suni la școală. Răspunde o voce acră. Tocmai ți-a spus că postul nu există. Te faci mic, mititel. Cu inima strânsă bâlbâi în telefon: “…dar, dar…eu le-am luat în ședință…inspectorul mi le-a dat...” Vocea e din ce în ce mai departe, din ce în ce mai metalică. Tu din ce în ce mai paralizat. Nu știi ce dracu’ să faci. Unde să te duci. Cui să te plângi. Cui să-i urli nedreptatea care tocmai ți s-a întâmplat.
Dai vina pe “Sistem”. Dar “Sistemul” e făcut tot din oameni. Un furnicar de oameni cu nevoi, cu prunci de crescut. Cu rate la apartament. O piramidă a lui Maslow răsturnată. Și toată lumea țintește sus. La satisfacerea nevoilor de bază. Papa. Acoperiș. Somn. Plozi.
Te târăști, strivit de “Sistem”, pe la alte ședințe. Apuci să prinzi 9 ore amărâte pe un coclau la dracu-n praznic. Ajungi la școală cu chiu cu vai. Ți se spune că, de fapt, orele nu sunt în școala respectivă, ci într-o structură. Adică alți 15-20 de kilometri unde nu ai transport în comun. Te duci și tu în stație și zaci așa, în așteptare. Poate te ia o mașină la ocazie. Și stai o oră și mașinile se tot scurg și nimeni nu oprește. Afara e soare, miroase a toamnă și a mere coapte. Ție îți vine să bocești și nu știi de ce. Într-un târziu trece un camion care cară vite. Te urci în camion și parfumul tău aldehidic se îmbină armonios cu parfumul de bălegar și vite. Când ajungi în sfârșit la școala din cătunul pierdut printre dealuri miroși a oaie și cămașa ta albă e boțită și transpirată.
Intri în școală, dai de director sau de responsabilul/ responsabila de structură. Ți se spune că nu există baie în interior, dar că există un closet în curte. Plin de fecale dispuse artistic pe pereți și de mesaje scrise de elevi loviți de eros și lirism: “ să o iau în *ulă pe profa’ de mate” sau “Marcela te iubesc, mor de tine!” și alte inimioare și organe genitale caligrafiate frumos, oacheș, semn că doamna de română din școală își face treaba bine.
Domnul care face orarul îți pune orele inuman – 2 ore dimineața (cât să nu ajungi la timp cu atobuzul, cât să aibă motiv să te sancționeze disciplinar că absentezi nemotivat) o fereastră de alte 2 ore și apoi o altă oră mai spre amiază. Arzi gazul prin cancelarie, te uiți în gol. Partea proastă e că ți-a întins cele 9 ore pe mai multe zile. Și biletele costă. Și timpul costă. Și viața costă.
Primăria n-are bani. Că și-a mărit salariile angajaților cu peste 50%. Și nah, n-are bani și pentru tine, băh, veneticule. Stai dracu’ în banca ta, în orașul sau satul tău. Lasă oamenii lor, de-acolo, din satul cu pricina să ia orele alea. Dă-te-n spanac. Nu fi lacom. Las’ că tu stai în oraș și mai găsești de muncă.
Te întorci, ghebos, spre casă. Ai o cârcă de lucrări de corectat și acritura din comisia metodică vrea și plan de lecție la fiecare oră. În autobuzul mirosind a “Sistem” transpirat, îți lipești fruntea de geamul rece și visezi că nu te-ai născut niciodată.
Nu. Tu nu ai “vocație”. Ca femeile astea serioase, competente, mărgelate, menopauzate, cu deux-pieces de secretare de țară și pantofi albi de nașă. Și freze de nașă. Care vorbesc cu “vocație” de cataloage Avon, familia tradițională, religie și politică. Tu ești fie un Millennial, fie unu’ din generația Z. Când a picat comunismul erai fie un țânc de grădi, fie un spermatozoid rătăcind încă prin bijuteriile paterne.
Așa că nu discuți politică în cancelarie și te doare-n dos de famelia tradițională. Și da. Porți bascheți. Și blugi. Și e ok. Ăștia mici simt că ești de-al lor și îți sar claie peste grămadă în brațe. Ei sunt singurul motiv pentru care reziști în școala aia pierdută pe coclauri. Mulți nu știu să scrie sau să citească. În limba română. Iar tu trebuie să le predai diateza pasivă. În engleză.Te privesc siderați, cu ochi umezi și gurile căscate. Ai doi frați cu certificat de handicap. Nici tu nu știi care e gradul. Cert e că fix în mijlocul lecției îi apucă crizele și fie urlă, fie îți aruncă un penar în cap, fie se aleargă reciproc printre bănci. Tocmai s-a dus dracului ora ta. Ești legat de mâini și de picioare. Nu ai voie să-i scoți din clasă. Nu ai voie să țipi sau să folosești alte “mijloace de coerciție” pe care le folosesc părinții lor în astfel de situații. Tot ce poți să faci este să privești neputincios criza lor și să te rogi să se termine mai repede ora. Ups. Nu te-a format nimeni pentru predarea la clase cu elevi care au nevoi speciale. Tu ești profesor pentru copii obișnuiți, fără CES. Nu știi ce să faci cu ei. Ți se rupe inima în timp ce privești băiețelul ăla cu autism căruia îi curg bale din gură și care stă cu capul sucit într-o poziție stranie, de film horror. Uneori bate isteric cu pumnii în bancă.
Termini ora și ajungi în cancelarie. Ți se pune în față un teanc de decizii semnate de director. Tocmai ai fost făcut membru sau responsabil în nșpe comisii. Habar n-ai cu ce se mânăncă, nimeni nu te-a instruit, chipurile ai avea un mentor, dar nu știi nici tu cine e. Te uiți vițelește la hârtiile alea și o colegă râde satanic: “gata cu timpul tău liber”. Dacă întrebi ceva, dacă ceri ajutor, vei fi “prostul și incapabilul ăla de suplinitor”, dacă nu întrebi și nu iți faci bine treaba vei fi taxat la evaluare, la calificativ.
Mai trece o lună și afli că aveți cerc pedagogic în școală. Vi se spune clar de la șefi că trebuie să puneți bani să faceți protocol – adică potol pantagruelic cu sarmale și fripturi pentru mocangii de pe la alte școli care vin să mănânce gratis. Și pentru că sunteți debutanți și suplinitori sunteți băgați în prima linie. Și cotizați cu salariul pe luna respectiva ca să organizați o masă aleasă și activități care să impresioneze oaspeții. Oaspeții vin la mîncat și la băut, nimanui nu-i pasă de toată munca aia din spate, de lecția aia la care ai muncit zile în șir și unde ai fost pus să prezinți pe motiv că ești debutant și trebuie să capeți experiență.
Mai afli apoi peste o lună că ai brigadă în școală și toată lumea trebuie să fie “atentă” cu inspectorii, să “ieșiți cu fața curată”. În “Sistem” atenția se traduce prin diverse cadouri mai mult sau mai puțin foșnitoare. Ești foșnitor, pardon, “atent”, brigada trece, pietrele rămân. Și vântul suflă prin buzunare.
Odată intrat în “Sistem” afli cu stupoare cum merge piața gradațiilor. Între 500-800 de euro ca să te asiguri că primești acest bonus mult râvnit. Bine, tu oricum n-ai față de gradație că ești un mucos. Și oricum nu pupi suficient de corect și des Marele Popou.
Ești debutant și suplinitor și ți se dau cele mai rele clase. Cu elevi-problemă, cu părinți care te opresc pe uliță și te înjură și te amenință : “ auzi, fă, tu să nu pui copilului meu nota 4!”
Și “fă” aude și își dorește să nu se fi născut.
“Fă” intră în clasă, încercă să-și țină ora, dar câțiva elevi în spate ascultă manele pe mobil. “Fă” îi roagă să închidă telefoanele și să se pregătească de lecție, dar elevii maneliști încep să arunce cu iaurturi și cornuri încotro apucă. În pereți, în colegi. În “Fă”. “Fă” nu are dreptul de a-i scoate afară de la oră, “Fă” trebuie să aibă vocație și pasiune și suflet și să rabde. Pe 2000 și câteva parale din care juma’ se duc pe navetă.
Fericiți cei răbdători că a lor va fi secția de psihiatrie. Și tichetele de vacanță într-un rahat de stațiune. Eforie Nord sau Băile Felix. Acolo, cu toată geriatria pe cap.
“Fă” ajunge acasă după o zi de sapă didactică și cade lată în pat. Are un morman de rufe de băgat la mașină, are de făcut curat în casă, are plozi de hrănit și un bărbat de alinat. Mai are și planuri de lecție de făcut pentru a doua zi. Pe “Fă” o prinde seara și tocmai i s-a terminat cerneala în imprimantă și topul de hârtie. Da. Le cumpără tot “Fă” pentru că școala n-are bani. Și nici elevii nu au bani. “Fă” adoarme într-un târziu, nu înainte de a pune alarma la ora 5 și de a reflecta la nemurirea sufletului, la ce o fi fost în capul ei când și-a imaginat că “Sistemul” o va dizolva senin în angrenajul său digestiv și nu o va scuipa ca pe o bucată de carne stricată, inutilă, detestată.
Carne de tun.
TEXT preluat, Ioana Luculescu. A se distribui doar cu menționarea autorului
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu