de Costel AVRĂMESCU
Între zvon și gând,
m-am lăsat ademenit
când mi-ai tăiat cărarea.
Întâi,
mi-ai ancorat semințele ochilor;
apoi,
mi-ai botezat sufletul fraged al instinctului.
Acum,
când ornicul rotește trecute clipe călătoare,
îți îmbrățișez grumazul plin de amintiri.
Sub arcul lunii,
în vuietul aromitor al verii,
ascult chemarea ecoului marin.
Pe insula de necuprinsul gândului
– peste tot,
în juru-i,
se reflectă prezentul –
oftez cu harfa multicordă
a cuvântului îmbobocit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu