Pintea

(Avertizare: text lung și posibil plictisitor)

Azi 14 aug se implinesc 318 ani de la moartea prin împușcare a lui Pintea Viteazu la poarta de sud a Cetății Baia Mare, adică acolo unde e acum Piața de Alimente și Turnul ( Bastionul) Măcelarilor, turn care era de fapt de apărare a porții cetății. Haiducul a fost pentru mine primul român vrednic și curajos de care am auzit, încă din pruncie, de la mama bună de la Pod (așa îi ziceam bunicii dinspre mamă, avea casa la drumul țării, lângă un pod, pentru a o deosebi de cealaltă mamă bună, de pe Deal). Sigur că în povestea ei, a noastră, Pintea se născuse la noi în sat, așa cum se născuse în toate satele Chioarului, Lăpușului, Maramureșului, Bistriței, Sătmarului și Bihorului pe unde oșteanul a creat oareșce disconfort stăpânirii. A ajuns slugă la un grof, în alt sat, om rău care obișnuia să îl lovească cu biciul din te miri ce. Eram solidar cu suferința lui Pintea și de-abia așteptam să se răzbune la fiecare poveste reluată iar și iar de mama bună la insistențele mele care speram că poate la precedenta i-ar fi putut scăpa ceva, un detaliu acolo legat de arme, de locurile din jurul satului pe unde a trecut cu ceata și a lăsat urme, de calul lui năzdrăvan, de peșterile și fântânile unde îngropa aurul. Nefiind preocupat de clarificări cronologice îmi plăcea să cred că mama bună a cunoscut, dacă nu pe Pintea, măcar pe cineva din ceata lui și că relatările ei sunt foarte precise. Haiducul îngropase o parte a comorii, din a cărei vânzare urma să îi ajute pe oamenii necăjiți, nu departe, în muntele Șatra la poalele căruia e așezat satul nostru. Mai târziu, când aveam să merg cu vacile pe sub munte, găseam fagii uriași, umbroși, răcătănați sub care s-a odihnit Pintea, pietrele pe care și-a ascuțit cuțitele, fântânile din care a băut apă. Beam și eu din aceleași fântâni și eram Pintea. Din vârful Măguricii priveam peste Chioar convins că dacă s-ar întoarce iară grofii le-aș crea mari probleme. Nici soldații imperiali trimiși să mă prindă nu aveau vreo șansă. Îi întâmpinam mai jos de Furca Văii pentru a nu se apropia prea mult de muntele Șatra în ale cărui peșteri stau ascunse și acum bărbânțile cu galbeni, îi atrăgeam acolo unde știam eu toate haturile, huciurile și ponoarele de care mă foloseam mai ceva ca domnii noștri moldo-vlahi în luptele cu turcii. Știam să străpung cu sabia punctele vulnerabile ale armurilor și scoteam pistoalele de la curea mult mai repede decât molâii de imperiali. Din păcate, nu puteam zăbovi prea mult în luptă din pricina a două vaci "blăstămate", care cum mă simțeau rupt din prezent plecau de pe pășunea si hotarul satului pentru a se hrăni din iarba deasă și crudă ținută pentru coasă de proprietarii din satul vecin. Dacă nu le aduceai repede înapoi puteau fi găsite de stăpânul ierbii care le lua ostatice, iar rușinea era mai mare decât răscumpărarea. Sigur că și Pintea o păzit vacile grofului până în ziua în care s-a hotărât să ia drumul codrului, adică destinul în propriile mâini cum se zice astăzi. "Toporiștea de la zdici / O împlânt în brazdă ici / Când toporiștea a-'nfrunzî / Io atunci te-oi mai slujî / Atunci și nu nici atunci / Când a face mere dulci" i-a zis Pintea grofului pe un ton răstit și dus a fost.

A ajuns căpetenie pentru că era altfel decât toți. Nu era doar viteaz. Era iscusit și știa să rânduiască lucrurile. Și calul lui era altfel. Cel cu care a sărit de pe Piatra Gutâiului în Șugatag și de acolo până pe Piatra Săpânții cum zic moroșenii, dar nu au dreptate. De fapt, Pintea s-a avântat cu calul de pe custurile Șetrii zburând până pe dealul Prelucilor, iar de acolo a mai făcut un salt până în mijlocul Cetății Chioarului unde i-a trecut prin sabie pe apărătorii cetății și a deschis porțile pentru oștenii lui. Așa s-au înstăpînit românii peste Chioar, punând garnizoană de-a lor în cetate. De-acum Cetatea Băii Mari le mai era de trebuință. Acolo era aur și dacă ajungeau la el puteau să-i ceară împăratului, care mult iubea aurul, toate drepturile pe care li le luaseră grofii. Pintea era mereu în fruntea haiducilor, nu ca și chezarii care stăteau pe cai în spatele oștilor. Când a vrut să ia cetatea Băii, apărătorii cetății erau după ziduri și tocmeau vicleșuguri. Prin vicleșug a fost pușcat Pintea de un ungur din Baie care mult s-o mărețit cu fapta lui.

Și acum (pentru cei care au rezistat până aici), pe documente, sau mai degrabă pe cuvînt pentru că nu vom indica surse fiind vorba de o povestire nu de vreun studiu.

Pentru a înțelege mai bine treaba, să îl plasăm contextual pe Grigore Cupșa din Măgoaja (Țara Lăpușului), zis ”Pintea”, zis ”Viteazu”, numit de stăpînire ”infidel” la început (precum Bogdan care avea să ajungă Întemeietor), ”netrebnic” și ”tâlhar” mai târziu. Suntem într-un timp al Europei în care conflictele militare de mai mare sau mai mică amploare erau regula, iar pacea, excepția (poate părea greu de acceptat pentru generațiile de acum, beneficiare ale celei mai lungi perioade de pace din istoria continentului). Principatul Transilvaniei era sub turci și râvnit de habsburgi, principii (conducătorii), în majoritate unguri, fugărindu-se unii pe alții pentru putere și bazându-se fie pe sprijinul Porții otomane, fie pe cel al Curții vieneze. În oștile principilor au ajuns începând cu sec. XVII tot mai mulți români, care puteau ieși astfel din sărăcie, cei mai vrednici primind titluri nobiliare (nobili armaliști) pentru fapte de arme și serviciu credincios în slujba Principatului. Acești nobili valahi (”olah nemes”) de care râdea Bărnuțiu numindu-i ”boieri de șapte pruni” pentru că nu încăpeau mai mulți pe moșia primită la înnobilare deveneau, totuși, oameni liberi, scutiți de dări și cu un oarecare statut. Treaba crea destulă tensiune atât în rândul nobilimii maghiare care se vedea sărăcită de iobagi, cât și în cel al mercenarilor din trupele transilvane care se vedeau concurați. Deseori, blazoanele armaliștilor nu erau recunoscute de către nobilii locali, fapt ce îi solidariza pe pușcașii valahi care în perioadele de non-conflict (pentru că pace nu era niciodată) rămâneau fără contracte. Băieții ăștia dobândiseră meșteșugul armelor, se obișnuiseră cu solda și vinul bun și nu mai aveau niciun chef să se întoarcă la coasă, plug și de multe ori reînrobire. Așa că haiduceau în căutare de noi contracte. Ei formau nucleul grupării lui Pintea, nucleu care când a devenit o mică oaste a înglobat, firesc, și destui combatanți de pripas, prea puțin frământați (ca în orice armată) de consecințele etice ale actelor lor. Pentru menținerea trupei (hrană, îmbrăcăminte, arme, cai), foarte probabil în așteptarea declanșării de către principele Francisc Rakoczi a ”luptei de eliberare a Transilvaniei”, ong-ul lui Pintea, care acționa în afara și împotriva ordinii imperiale, nu putea apela la bugetul Principatului și nici accesa linii de finanțare externă, așa că se îndrepta spre potențialii donatori. Aceștia erau luați, omenește, la ochi și doar dacă negocierile se blocau erau luați, haiducește, în cătare. Există în acest sens declarații ale haiducilor audiați în procesele de la Satu Mare. Faptul că donatorii erau nobili unguri, evrei și ”greci” (negustori din sud), iar beneficiarii în majoritate covârșitoare valahi, nu are legătură cu vreun pretins caracter național al operațiunilor lui Pintea, ci ține de modul specific de ”construire” și ”distribuire” a averii în Transilvania de atunci, în care românii erau tăiați ”civilizat” de la drepturi, adică prin lege; fiind ei cam mulți prin Ardeal nu puteau să fie și recunoscuți de către neamurile civilizate (asta avea să se întâmple, în pofida multor promisiuni amăgitoare, abia după 1848, mai exact după ce avocatul Avram Iancu a devenit complet neserios și a ales să folosească, pe scară destul de largă, săbii și tunuri în dialogul cu autoritățile momentului). În trupa lui Pintea se aflau însă și destui unguri și ruteni, folosiți în principal ca iscoade. De la un rutean află Pintea Viteazu de orașul întărit (cetatea) Kossow (de pe teritoriul actual al Ucrainei) și bunurile valoroase deținute de mai-marele de acolo (”ilustrul și magnificul Qiedoszchi, palatinul Podoliei”). Omului i se cere o donație, nu agreează ideea, ba mai mult, știind că urmează ”rechiziționarea” prin mijloace non-pașnice apelează la o trupă de mercenari pentru a respinge iminentul atac. Pintea se baza pe foști oșteni, nu pe plugari cum știm din film, așa că în sângeroasa confruntare au căzut mulți apărătorii ai cetății (izvoarele zic ba de 11, ba de 250 de morți), bunurile luate fiind povară a 150 de cai (pare exagerat, dar așa spune judele Băii Sprii în relatarea înaintată la 21 iulie 1698 către judele din Baia Mare).

De referință pentru tipicul operațiunilor haiducești rămâne și atacul dat în dealurile Bistriței asupra caravanei comerciale (negustori greci) aflate în slujba lui Constantin Brâncoveanu. Comercianții erau informați cu privire la ”riscurile de securitate” din pădurile nordice ale Ardealului așa că au solicitat autorităților transilvane o trupă de soldați care să asigure securitatea transportului. Lupta s-a dat, deci, între profesioniști. Au fost uciși 5 dintre oamenii lui Pintea, iar corpul de pază al misiunii comerciale a căzut în întregime. Atacul a avut caracteristicile unei confruntări militare, haiducii utilizând în luptă steaguri și trâmbițași. Ei au acționat pedestru, cu excepția a 6 căpetenii călări, fiind reținute mai multe nume printre care și ”Pintea, care îl avea ca slujitor personal pe un anume Vascu, care îi purta mantaua și avea grija calului”. Bunurile, extrem de valoroase, au fost împărțite între haiduci și vândute în principal pentru procurarea de noi arme. A rămas, totuși, suficient cât căpetenia haiducilor să corupă o parte a autorităților orașelor din nord-vest, foarte sensibile la bijuterii, sau să le recompenseze pentru ”servicii și bunăcredință”. Dealtfel, pe întreaga durată a acțiunilor sale ”conducătorul valah” a știut să profite de neînțelegerile dintre habsburgi și nobilimea ungară și de înclinația acestora pentru daruri. După grațierea dată lui Pintea în urma procesului și întemnițării de la Satu Mare (1700), unde au fost executați, totuși, 8 haiduci, soția baronului Frederich von Lowenburg, comandantul militar al Sătmarului, a primit din partea haiducilor mai multe bijuterii și o cingătoare de mătase. Nu era nicio problemă să porți la vedere bunuri provenite din infracțiuni, asta, desigur, dacă erai baroneasă, nu nevastă de haiduc. Cu ocazia grațierii se încheie o înțelegere în 4 puncte prin care Pintea urma să primească bani pentru întreținerea cetelor de haiduci cu condiția să renunțe la orice acte provocatoare de dezordine. De reținut că la unul dintre puncte se cere ca haiducilor să nu li se mai spună tâlhari (!). Pentru recuperarea bunurilor negusorilor greci a fost declanșată o amplă operațiune diplomaticească și judiciară, urmare a intervenției lui Vodă Brâncoveanu la împăratul austriac Leopold I. Cu presiune de sus altfel se mișcau și atunci lucrurile, nu și cu prea mari rezultate însă. Era binevenit orice martor care putea răspunde la întrebări precum cele transmise de ”avocații” grecilor, prin von Lowenburg, autorităților judiciare din Baia Mare pe care apăsa greul investigației: ”...știi, văzut-ai, auzit-ai că atunci când Pintea și cu tovarășii săi au intrat în oraș ar fi adus cu dânșii postav, fireturi de aur și argint,...?”; ”știi, văzut-ai, auzit-ai că aceștia ar fi dat cuiva bani, aur și taleri ca să-i schimbe? Cine i-a schimbat, ce fel de aur și taleri au fost aceia și în care an au fost bătuți?”; ”Văzut-ai în mâna lor o cană de argint lucrată cu multe pietre scumpe? Cui au dat-o și la cine ar putea fi?” e singura întrebare foarte punctuală prinsă în interogatoriu, dovadă că cineva ținea mult la cana aia.

Pintea avea să încalce înțelegerea de la Satu Mare din motive numai de el știute. Continuă să atace curți nobiliare, iar gradul lui de susținere în rândul țărănimii crește. Împăratul Leopold I începe să devină tot mai deranjat de buletinele informative care îi veneau din Transilvania și în care se vorbea deja de ”ațâțarea poporului și tulburarea liniștii în părțile valahe” așa că la 23 aprilie 1701 emite ordinul de capturare, viu sau mort, a haiducului (500 taleri recompensă). Cum se vede, îndemnul (implicit, aici) ”stați liniștiți la locurile voastre” este vechi și constant în politică. În pofida mobilizării de detașamente speciale (potere austriece), căpitanul nu este prins, iar la 27 iunie 1701, comitatul Maramureș informează Guberniul Transilvaniei că a cheltuit deja mii de florini pentru prinderea lui Pintea fără niciun folos, că negustorii greci nu vor mai fi despăgubiți și că fiecare sat maramureșean va lua măsuri pentru prinderea lui Pintea, în caz contrar amenda fiind de 500 de florini. Nici această din urmă măsură nu a avut vreun rezultat. În primăvarea lui 1703, principele transilvan Francisc Rakoczi declanșează lupta de scoatere a Transilvaniei de sub autoritatea Imperiului habsburgic (războiul curuților), acțiune căreia Pintea i se raliază imediat.

Haiducul nostru a fost perceput foarte diferit în epocă și mai târziu. Nu toți românii îl prea-măreau și nu toți străinii îl detestau. Dacă Vasiliu Rebreanu (tatăl lui Liviu Rebreanu), îl numea ”căpitan de hoți”, von Lowenburg, comandantul militar al Sătmarului, îi spunea ”Hollomezei Pintye ur”, adică ”domnul Pintea (nobil) de Măgoaja” iar dacă Gheorghe Șincai îl desconsidera pe haiduc, nu la fel îl trata și principele Rakoczi pentru care Pintea era ”lotrul faimos” care i-a păstrat o ”statornică credință”. Și atunci, ca și acum, interesele marcau puternic poziția și atitudinile. Percepția strălucitului intelectual greco-catolic, Gheorghe Șincai, poate fi pusă în legătură cu uciderea de către haiduci a starețului Mănăstirii Bixad, Isaya Karoly, unul dintre principalii activiști ai uniației (unirea românilor cu Biserica Romei) în Ardealul de Nord. Din chilia mănăstirii oamenii lui Pintea au luat, potrivit mărturiilor celor implicați și judecați, șase perechi de pistoale (la ce i-or fi trebuit starețului, asta numai Dumnezeu știe). Diverse mărturii rețin și faptul că în acțiunile sale Pintea a fost sprijinit de mulți preoți ortodocși (tăinuire bunuri și haiduci), lucru care îi determină pe unii istorici să considere mișacarea haiducului ca fiind îndreptată și împotriva trecerii ortodocșilor ardeleni la catolicism.

Înrolat sub steagul lui Rakoczi, Pintea supune în vara lui 1703, în numele principelui, mai multe localități din nord-vest. Misiunea principală, la început de august în acel an, era ocuparea orașului Baia Mare în apărarea căruia autoritățile habsburgice au trimis un detașament de muschetari. Aceștia (purtători nu atât de mușchi cât de muschete) nu erau foarte dornici să lupte și nu prea aveau încredere în capacitatea orașului de a se apăra, așa că la înțelegere cu cel puțin o parte a autorităților Băii Mari, cad la pace cu haiducii urmând ca orașul să fie predat. După unele surse înțelegerea a fost parafată cu o băută destul de zdravănă între muschetari și haiduci. Aici lucrurile se complică, izvoarele sunt contradictorii (e loc de speculat și de către istorici profesioniști, darmite de amatori ca noi, așa că nu ne băgăm). Potrivit unor documente, Pintea este împușcat în 14 august la asaltul asupra Porții de sud a orașului, dar sunt istorici unguri care susțin luarea în prizonierat a haiducului la acea dată și împușcarea lui în 22 august. Ce se știe, destul de sigur, este că el a căzut sub gloanțele vicejudelui orașului (un fel de vicepreședinte al Tribunalului), Deszi Istvan. Numele acesta e reținut de mai multe documente, funcționarul spera probabil și la recompensă și se știe că austriecii nu dădeau banii fără proces-verbal.

Cu moartea nobilului de Măgoaja gruparea haiducească intră în disoluție rapidă, semn al importanței pe care liderul o avea în organizarea și coordonarea ei. Parte a haiducilor mai luptă o vreme sub steagul lui Rakoczi, alții continuă să haiducească, dar sunt fie prinși, fie se retrag discret la vatră.

În fine, ideea e să nu uităm, atunci când ajungem în zona Pieței de Alimente sau în sensul giratoriu de lângă Bastionul Măcelarilor, că acum 318 ani, undeva, acolo, la Poarta de sud a orașului (cetății Baia Mare) a căzut eroic, la 33 de ani (infidelul, netrebnicul, tâlharul, căpitanul, lotrul, nobilul, conducătorul), Grigore Cupșa de Măgoaja, omul energic, curajos, consecvent, cu incontestabile calități de lider militar, pe care Nicolae Densușianu îl consideră ”unul dintre cei mai însemnați români ai secolului XVII”.

Autor: Ioan GHERGHEL

Autor: Ioan GHERGHEL