de Ică Crăciun
Prima generație a libertății și a expresivității eului poetic de după 1989, nerăbdătoare să învingă uitarea, a gustat din pelinul ideologiei comuniste, cu imixtiunea acesteia în literatură și artă, obligând-o la constrângeri, restricții, încorsetări și inhibiții, inclusiv cenzură și autocenzură. De aceea, iconoclasmul, sinceritatea, descătușarea, revolta, exprimarea liberă a reprezentanților ei, fără reticențe verbale, s-a dezlănțuit cu o furie uimitoare, explozivă și efervescentă; religiosul și sexualitatea au fost abordate cu curaj și dezinvoltură, aidoma perioadei interbelice, odată cu apariția avangardismului. Formulele lirice, deseori nestrunite, ale acestei generații exaltate, de o sensibilitate aproape maladivă, - milenariste, cum își ziceau reprezentanții ei, adevărați demolatori de limbaje uzate poetic - nesupusă convenționalului și canoanelor expirate, dornice de autodefinire și autocontemplare, au devenit tot mai diversificate, mai complexe spre a găsi tăinuitele sensuri ale vieții printr-o iluminare interioară inedită.
Adrian Țion radiografiază în cartea sa, Poeți clujeni postdecembriști ( Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020), cu multă competență, tocmai creațiile tinerilor poeți clujeni ce au activat, inițial, la Cenaclul Zalmoxis, întâi pe lângă Casa de Cultură a Studenților, apoi într-o anexă a Primăriei din centru, unde se întâlneau: insurgentul Horia Muntenuș, impetuosul și dinamitardul Ionuț Țene, melancolicul Ioan Pavel Azap, enigmaticul Daniel Moșoiu, boemul nonconformist Dorin Crișan, Flavia Teoc, cea plină de candoare și prospețime, religiosul Marius Țion, având ca mentori pe poetul Teohar Mihadaș și „filosoful decrepit” Bădică, dar și pe doi scriitori deja impuși, Ion Mureșan și C-tin Zărnescu. Alții au frecventat cenaclul Amanet în cadrul Echinox-ului de la Filologie sau în cenaclul Octavian Goga al cadrelor didactice din metropolă. Mircea Popa, în cuvântul de întâmpinare al acestui volum, intitulat 30 de ani de poezie „nouă”, amintește și de alte cenacluri entuziaste ce activau în 1990 în: casa lui C-tin Zărnescu, studioul lui Tudor Ștefan, localul Ema etc. Aceste grupări au avut și revistele lor, desigur, efemere; Zamolxis și Aisberg ale lui Muntenuș, Grafitti a cuplului Augustin Pop – Rodica Marian, Fapta transilvană a lui C-tin Zărnescu, Grefier a lui Mihai Bumb, Noesis a lui Tudor Ștefan sau Filarmonia a lui Mircea Rus. Aceste grupări au tipărit și câteva antologii precum: Ditamai poezia (Ed. Zamolxis, 1995), Antologia poeților post-decembriști (Ed. Ana, 1997). Înflăcărații Mircea Rus și Horia Muntenuș, cei care au înființat gruparea Filarmonia, au scos și șase numere a revistei cu același nume, aducând un suflu înnoitor în peisajul liric clujean. Criticul Adrian Țion a pus accent cu predilecție pe cărțile de debut al acestor poeți, „urmate uneori (la câțiva) și de prelungiri în prezentarea devenirii ulterioare a acestor poeți” euforici, porniți din epicentrul cenaclului Zalmoxis.
Sunt încondeiați aici: dobrogeanul înflăcărat Dumitru Cerna, „suspect de melancolie” (caracterizat de Petru Poantă drept un intelectual pedant, adoptat de cultura clujeană) cu primele sale cărți: Cireșe amare (Ed. Clusium, 1993, fiecare ciclu având câte un citat din Sf. Augustin, poetul oscilând „între idolatrizare și derizoriu, între sublimarea ideii și prozaism involuntar”, trăind „aceeași silă eminesciană față de politicianism”), Transilvania, Iubire pentru Transilvania, jurnalul sentimental Presimțirea Transilvaniei, „pastelurile rafinate” din Dumicatul de pelin (prefațate de Petru Poantă, în care imaginea concretă, netrucată, a satului dobrogean al poetului, „perimetru sacru al începutului de lume”, este sustrasă de sub pleoapa ascunsă a copilăriei, odată cu „duhul dulce al înserării”, când „viziunile poetului sunt interpretate aici ca oglindiri în lacrima oprită între gene, simbol coagulant al subiectivității sublimate în regret și tristețe, care apropie arealul spiritual al copilăriei de sentimentul neconsolant al pierderii lui definitive”), dar și cu antologia Anul ’93 (publicată în 2018), în care sunt prezentați în mini-medalioane literare decente, cu incursiuni în tematica creației lor, poeții noului val clujean, „lupii tineri din poezia românească” (după zicerea poetului Ion Mureșan): Ioan-Pavel Azap, Adrian Mihai Bumb, Ioan Negru, Adrian Suciu, Ionuț Țene, Horia Muntenuș, Persida Rugu, Flavia Teoc, Victor Țarină și, firește, Dumitru Cerna. La aceștia, Adrian Țion îi adaugă, în antologia sa, pe: Sorin Grecu, Tudor Ștefan, Ștefan Manasia, Marius Țion, Adrian Suciu, Daniel Hoblea, Ioan Negru, Dan Marius Drăgan, Dorin Crișan, Alexandru Hălmăgean, Daniel Moșoiu, Ștefan Melancu, Dinu Virgil, Vasile Gogea, Luciana Medve, Ioan Buteanu, Iulia Cibișescu, Mihaela Handrea, Laurențiu Mihăileanu, Victor C-tin Măruțoiu, Maria Pal și Ion Antoniu.
Spirit rebel, exaltatul Ionuț Țene a debutat cu placheta Bal ca-n iad (ed. Zalmoxis, Cluj-Napoca, 1993), descinsă dintr-un avangardism revitalizat cu oximorone ludice, insolite, specifice suprarealiștilor și cu motivul estetic, inovator, al lumii pe dos. Celălalt volum, Suflet dac (2001), conține, după Adrian Țion, texte de factură triumfalistă ce stipulează o retorică a „deferenței față de trecut și valorile esențiale ale pământului”, poetul întorcându-se, de data aceasta, „cu fața spre iconografia spiritualității românești”, iar în cartea Ridurile pietrei (2018) ni se relevă un poet matur, stăpân pe mijloacele sale de expresie ce închină imnuri Poeziei, „sacralității, devotamentului înălțării, spiritualizării prin cuvânt”, fără a renunța la „forța stridentă a tropilor șocanți”, într-o „topică răsucită a frazei”, destinate realității cotidiene, apărând cu orice preț poeții și poezia.
Neoavangardistul, înflăcăratul Horia Muntenuș a debutat cu volumul Noaptea exilatului (ed. Eta, Cluj-Napoca, 1991); se pare că poemele acestea (33 la număr, plus șapte așa-zise Note) au fost scrise înainte de 1989, în ele insinuându-se „ideea luptei cu sine a eului furibund, preocupat de intrarea sa în lumea reală în balans cu o candoare docilă”. Autor al 11 volume de versuri, răsfățat de critici, Horia Muntenuș, cel „veșnic nemulțumit de sine și de ceilalți se simte mereu hăituit, exilat într-un timp inconfortabil amplitudinii sale sufletești”, cu motivul demitizării specific, printr-o „ambiguizare inspirată a limbajului”. Atenția lui Adrian Țion s-a îndreptat și spre volumul Pithya (Ed. Etnograf, Cluj-Napoca, 2004), volum care „răspunde unei tendințe de aprofundare a emisiei lirice și de extindere a mijloacelor de expresie spre un retorism conceptualizat în registru arhaic”. Eternul feminin este întrupat în Pithya, preoteasa templului de la Delphi, posedată de spiritul lui Apollo, contopită de poet cu șarpele Pyton căreia îi cere să-l învețe din nou să vorbească, de fapt, să se inițieze în primirea inspirației.
Mușteriul cuvintelor, insurgentul liber de orice fel de constrângeri, Adrian Mihai Bumb este prezentat cu volumul neopoezia (Ed. Zalmoxis, 1993), care „reînvie spiritul avangardei prin verva nonconformistă a discursului” înnoitor, ieșit dintr-un univers distopic, atomizat printr-un limbaj vădit deconstructivist, plin de „prețiozități și platitudini inocente”; celelalte volume comentate sunt: Limba maternă (Ed. Eta, Cluj-Napoca, 1997), o structură eteroclită, formată dintr-un eseu, poeme, proze, evocări și interviu, bineînțeles, locul primordial avându-l versul cu imagini poetice născute din meditația: „Gândul este adevărata istorie a unui cuvânt”, cu condiția să fie profund și expresiv, și opul Carantina lacrimii (ed. Remus, Cluj-Napoca, 1999), unde poetul „dezvoltă motivul lacrimii în cadrul unei cristalizări verbale remarcabile”.
Zalmoxistul convins, sentimentalul ironic ce își parodiază până și nașterea, Ioan-Pavel Azap își ascunde „sensibilitatea postadolescentină, încolțită, încorporată în mecanismele realului”, în volumul de debut Autoportret cu mască (Casa de Editură Reconfinas – Fapta transilvăneană, 1993), în versuri drapate în candoare bine strunită cu aparență de descântec, irupând, din când în când, câte un suflu persiflator, în cuvinte cu iz de „carnație senzuală”. Același ironist, „aparent naiv” (după Petru Poantă), devoalează mai discret și mai reticent clișeele cotidiene, fosilizate și ignobile, „lăsând loc liber filonului ludic” în antologia Toga de gală (2010) și în volumul Ușa cu picioarele pe pământ (Paralela 45, 2011).
„Poetul boemei clujene, răsfățat de magia cuvintelor, răzvrătitul cu impulsul demitizării în sânge, rebel și trufaș”, Sorin Grecu este comentat prin volumele: Pudriera cu apă (1999), Viața amânată (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2014), Mizerias (Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2012) și Mic manual de traumatologie (2015). Fondul poemelor din Pudriera de apă este „o aluzie la demascare, la purificare și tămăduire prin luciditate (…) într-o nesățioasă dorință de cunoaștere luciferică, dincolo de șabloane sau decență etică”, în timp ce în Viața amânată „revoltatul înnăscut” își sondează eul pornit în căutarea „fântânii de inefabil”, folosindu-se de „picanterii de limbaj stradal și ironii mușcătoare”. În Mizerias, acest „copil teribil al poeziei clujene devine un sceptic inadaptat la un veac prea strâmb”; personajul liric este neliniștit, aprig cu sine și amintirile sale, pus pe mărturisiri și evocări minimaliste, fără să-și părăsească spiritul de frondă dintr-un spațiu decorat cu „multiplicări ale dezastrului moral actual”. În Mic tratat de traumatologie, „ludicul e încarnat în cuvânt și are funcție eliberatoare, limbajul este frust, prozaic”, iar personajul liric este imaginat „ca inocent cavaler rătăcit într-o lume barbară, ghinionist de profesie”, logodit cu eșecul perpetuu, din care doar poezia îl poate salva.
Absolventul de facultate tehnică Tudor Ștefan, marele îndrăgostit de poezie, președintele Fundației Culturale Forum, este analizat cu volumul de debut Metafizica iubirilor (1996) ce conține 11 nocturne, înrudit cu 11 elegii ale lui Nichita Stănescu. Aici, el „ademenește imagini luminoase în cripta rece a ermetismului”, menținând „discursul la o sobră altitudine a reprezentărilor simbolice”, concentrând ideile în aforisme virtuale.
Debutul nonconformistului Ștefan Manasia cu Amazon și alte poeme (2003) „stă –scrie Adrian Țion – sub semnul dispensării de povara tradiționalismului desuet și al ancorării în tematica minimalismului devenit eclatant, șocant, (…) asumat de un soi aparte de deconstructivism dens” menit să relaționeze cu „tehnicile postmoderne”. Arma secretă a acestui poet este autopersiflarea „ce poartă drept scut masca ironiei”. El își plimbă eul cultivat „în ținută grunge, fără fasoane, pe la curțile poeziei” Neavând darul divinației, „își descrie aventura interioară a sinelui retractil ca impas în fața necunoscutului”.
Având ca mentori spirituali pe P. S. Irineu Pop-Bistrițeanul și Pr. Ioan Chirilă, profesor universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă, Marius Țion scrie o poezie religioasă în volumul său de debut La poarta umilinței (1998), unde își caută „echilibrul sufletesc și harul duhovnicesc, oscilând între iubirea lumească și adorația către sacralitatea divină”. De aceea, poemele sale sunt văzute ca niște „repere imaginare ale unui drum inițiatic al cunoașterii hristice, parcurs între necunoștință (de sine) și recunoștință (față de divinitate), izvodind iluminarea în transparența creației”. Celelalte volume comentate sunt: Vecernia iubirii (2005) și Dimineața salvată (2008), primul, atins de „avânturi rilkeene”, dar și de „patima uitării”, celălalt, fără a se depărta de aceeași formulă meditativă care privește idealitatea iubirii, este „pândit de necontenit, de marginile primejdiei”.
Fost secretar de redacție la Echinox, între 1992 și 1995, năsăudeanul Adrian Suciu a debutat cu volumul de versuri E toamnă printre femei și în lume, în 1993, prefațat de Mircea Zaciu, care îl considera „cel mai promițător exponent” al promoției sale. Adrian Țion subliniază faptul că autorul folosește un „limbaj neconvențional, abrupt, abscons”, cu „expresii nefardate” și „mușcătură acidă” atât în poezie, cât și în gazetărie. Uneori, pendulează între „proslăvirea femeii”, dar și „a demitizării statutului ei de privilegiat”. Același „temperament poetic ardent” îl caracterizează și în volumul Singur (1996), doar că vizionarismul lui ascuțit, fantast este redus la esențe. Poetul care și-a scris versurile „prin cârciumi și paturi străine” a tipărit, printre altele, și pamflete politice dure și ironice, „cu fervoare polemică”, publicate ca editorialist la Monitorul de Cluj, Ziua de Cluj sau rostite la Radio Cluj, adunate în volumul Plus (1997) ce ne relevă „un poeta vates deghizat în jurnalist și comentator politic”.
„Spirit unit pentru totdeauna cu poezia și beatitudinea trăită împreună cu ea”, discreta, sensibila și delicata poetă Flavia Teoc atestă în volumul Înzeire (1997) – scrie Adrian Țion – „un etic parcurs către cunoașterea de sine, îmbrăcând estetic tristeți metafizice, meditații asupra vieții, invocații specifice unui suflet neliniștit, (…), comprehensibil”.
„Solomonarul avangardist de nuanță postmodernistă”, exigentul Daniel Hoblea are un „entuziasm creator eliberator în volumul Invazia formelor (1996), prefațat de Teohar Mihadaș. Împătimit de cuvinte cu sensuri profunde, adversar al celor expirate, adept al „discursului esențializat”, „ironic și disprețuitor”, el „încadrează agresiunea expresivității într-o tonalitate scrâșnită, repulsivă”, convertind ludicul într-un „rânjet sardonic”. „Poezia lui (…) – zice Adrian Țion – poate fi văzută și tratată ca o introspecție mistică în interioritatea hibridă a poemului, dezvăluind frânturi, sugestii, aluzii și compromisuri din idealitatea inefabilă”.
Condamnatului la însingurare Ioan Negru, i se comentează volumul de debut Asediul infernului (1993). Despre poezia lui, Adian Țion conchide: „… îmbracă formele unui solilocviu animat de repulsive impresii asupra realului supus unui comentariu analitic necruțător, în termeni corozivi și ilari”, de aceea, autoironia sa „se dizolvă în spleen sau grimasă”.
Pătimașul îndrăgostit de epoca medievală, viitorul prozator Dan Marius Drăgan și-a început activitatea literară cu volumul de versuri Heraldice (1999). Despre acesta, autorul antologiei scrie: „…avem aici conturate portretele personajelor epocii (medievale, n. n.) într-o înșiruire semnificativă: logofătul, armașul, vameșul, meserul, vel-vistiernicul, domnița, curierul, starețul”, cu toții zugrăviți în piese de câte trei catrene, poetul intrând în intimitatea fiecăruia cu multă dezinvoltură.
„Evlaviosului sarcastic” Victor Țarină îi sunt comentate volumele de versuri: Nisipuri cu pelerini (1991), Veghe și somn (1999) și cartea-experiment El și Cel?! (1994). Cu sensibilitatea ultragiată, emisia verbală din primul volum e restrictivă, constant contrasă la esențializare, dar pătrunzătoare, susține Adrian Țion, universul său este „împovărat de obsesii”, cu „elanuri căzute în derivă și entuziasm retezat”, surprins între tandrețe și sarcasm, în care predomină un „pesimism funciar, maladiv”, extras dintr-un tragism existențial. Cel de-al doilea volum este dominat de „un spațiu al candorii și al vrăjii senine, poetul ieșind de sub „vizionarismul sumbru”, prefigurat în primul op. Ultima carte comentată, scrisă împreună cu Nicolae Dudaș, este dedicată celor 29 de eroi clujeni care și-au jertfit viața pentru libertate în decembrie 1989.
„Bizar ca Urmuz”, nonconformistul Dorin Crișan, socotit și el „copilul teribil al grupării de la Zalmoxis” (P. Poantă), dar și „poetul venețian al Clujului postdecembrist”, este comentat prin caietul „ghiduș” de Poezii (1995), pe coperta căruia este precizată butada ludică: Candidat al premiului Nobel pentru literatură pe anul 1997; poemele de aici, la care a adăugat și altele, au fost reeditate în 1998, cu titlul pretențios Avangarda literară a Sfântului Francisc din Assisi. Rugăciuni bolnave (1990-1996). Acest „nebun neiubit” apelează „la embleme sacrosante” ce „se distribuie în confesiuni-manifeste, oscilând între patos extrem, pesimism, adorație și speranță”. Într-unul din cele 16 puncte din programul intitulat Manifest sacrosanct, el notează: „În Mileniul Trei, noi suntem cei care vom salva Onoarea Literară”; s-ar putea ca începutul acestei renașteri (D. Cerna) să aibă rădăcini viguroase în reprezentanții acestei generații.
„Parcimoniosul în rostire” Alexandru Hălmăgean „își trăiește tainele și spaimele existențiale – scrie Adrian Țion despre volumul Arhei și anemone (2005) – într-o permanentă tensiune cu gust morbid, afină cu sensibilitatea maladivă a tandrului expresionist austriac Georg Trakl”, cu „prefigurarea unui personaj liric al crepusculului”; în general, conchide criticul, „poezia lui A. Hălmăgean este o melopee închinată nopții”.
Finul „observator al realității conjuncturale”, autoreferențialul Daniel Moșoiu „preferă și practică (…) cu real succes, în volumul Poeme din mers (1999), arta portretizării și descriptivismul colorat cu picanterii lingvistice autentice”, „cu tentă epigramatică”, mustind de „lirisme camuflate în candoare”; de fapt, el scrie „poemul existenței comune”, de aceea, versurile sale vizează cu nonșalanță tinerească concretul, cuceresc prin pitorescul lor și surprind prin inocența și căldura comunicării”.
Meditativul echinoxist Ștefan Melancu, „posesor al unor stări inefabile migălos transfigurate artistic”, își cenzurează exuberanța în volumul Elegii întâmplătoare (1995), devenind un „recuperator ineficient al risipirii”.
Volumul Persidei Rugu Desculță în iubire (1990) este străbătut de un fond afectiv „plin de melancolizări cu suflu autumnal”. Criticul îi sesizează dorința expresă de a inova versul „cu orice risc”, „de a-l cizela cu multă rigoare”, înclinația spre „descriptivism rafinat”, „expresia (…) epurată de asperități prozaice, încadrată într-o liniaritate senină cu bănuite tentații de decantări tantrice referențiale”.
În volumul Dincolo de oglindă (1996), prefațat de Teohar Mihadaș și cu postfață de Teodor Tanco, „matematicianul convertit la poezie”, Dinu Virgil, directorul Editurii Napoca Star, are încredere în poezie, fiindcă ea reușește să modeleze lumea. „Versul salvează universul” zice poetul. Criticul îi apreciază stilul concis, specific genului miniatural (Haiku), „lucrat cu finețe și meticulozitate”, „versurile scurte, aerisite, sonore și fragile”, dar și proza din partea a doua a volumului (niște poeme dilatate, în fond), unde evocarea bunicului de la țară, imnul dedicat muntelui, gândurile despre libertate, despre însingurare sunt menite să înnobileze ființa umană.
Ironistului lucid, iconoclast, Vasile Gogea, poet ce face parte din generația „căreia i s-au furat iluziile, ba chiar și o revoluție”, criticul Adrian Țion îi comentează volumul Propoieziții (1998), titlu ce va fi împrumutat și câtorva volume ulterioare: Încă Propoieziții, Propoiezițiile din salonul 9 (6 fiind ocupat) (2014), în toate, motivele esențiale fiind: „metafora melcului” (eul poetic retras în sine, adâncit în meditație și visare) și „făptura poeticească întru ființă”. Adrian Țion insistă pe „preocuparea pentru sintetizarea expresiei ( poetului, n. n.) în cadrul unei morfologii lingvistice asumate”. Timid, dar necruțător cu sine, Vasile Gogea configurează în locul cosmosului hăul, „în locul fastului, grimasa, în locul căldurii solare, frigul lăuntric”.
Volumele Lucianei Medve, despre care scrie criticul în această antologie, sunt: Far (1995), Chihlimbar (1995) și Clopotul de la Năpradea (2006). Pentru această poetă, „faptul de a scrie e asumat ca refugiu și miracol, neprețuit dar al vieții”. În Chihlimbar se continuă efuziunea lirică începută în primul volum, sobrietatea stilului devine dominantă, rostirea poetică este fără emfază, discretă, inventivitatea ei este remarcabilă. În cel de-al treilea volum, ea se întoarce la origini, un bun prilej de „nostalgii și evocări sfinte, luminate, sustrase curgerii inexorabile a timpului hain”.
În Istoria unei nopți, volum nedatat din frondă juvenilă, Ion Buteanu interacționează poznaș cu cititorul; de aici, și înscrisurile sale fanteziste „cu tentă suprarealistă”. „Motivul gloanțelor” se referă la evenimentele din decembrie 1989, dar și la „apoteoza onirică a absurdului insinuat în cotidian” Cu toate că moartea este vie, palpabilă, „poezia lui se îndreaptă spre o luminoasă evaluare”.
Slujitoare a poeziei și a muzicii, Iulia Cibișescu folosește în volumul Ascunzișuri de măști (1995) un „limbaj dur, sticlos și zgrunțuros ca un scrâșnet tragic”, cu imagini grotești, macabre și „metafore cernite”. Poezia ei nu se lasă intimidată de „dogme și comodități aservite”, pe scurt, de canoane literare.
Poemele Mihaelei Handrea din Stau la masă cu îngerii mei (1999) sunt sentimentale, firave și puerile, „figurând ca balans ludic între copilărie și maturitate”.
Inginerul chimist Laurențiu Mihăileanu, „subtil mânuitor de condei”, se dovedește în Pași de poet (1998) un „protector al limbajului elevat, epurat de zgura inadecvării”. El „dezvoltă cu mult firesc analogii metaforice între uzanța denotativă a logosului și componenta sa conotativă, înălțată în transcendența ideii, dar nu se ferește să semnaleze totodată adâncirea meditației în solitudinea ontică”.
„Poet al „candorii creștine fericite”, Victor Constantin Măruțoiu a debutat la 19 ani cu volumul Săbiile luminii (1998), avându-i ca îndrumători pe Teohar Mihadaș, Ion Cristofor, Mircea Vaida-Voevod și Constantin Zărnescu, prefațatorul cărții. Imaginarul poetic al acestui tânăr se clădește pe „ideea călătoriei inițiatice prin haosul mundan”, văzut ca „formă a perfecțiunii (Marcel Mureșeanu) în care simbolul săbiilor luminii săgetează cugetul, spiritul celui înnoit prin Cuvânt și beatitudine”, cuvântul, fiind „purtător al harului divin”.
Poeta Maria Pal, din volumul Nesomnul metaforei (1999), cu postfață de Gheorghe A. M. Ciobanu, „trăiește feminitatea senină, strecurată firesc în versuri de o tandră împletire a afectelor cu metafora și imaginea așteptării”. Un motiv liric bine construit și apreciat de Adrian Țion este cel al așteptării, în care sunt exploatate „polivalențele semantice ale adverbului mâine”.
Pictorul boem de la cafeneaua Ema, Ion Antoniu, poet original de mare forță expresivă, nerecuperat la timp, așa cum s-ar fi cuvenit, este comentat prin volumul Chiron sau Răni permanente (1990). După Adrian Țion, el are un discurs cerebral, deși, nu o dată, cultivă un suprarealism convențional, fiindcă „romantismul său e sublimat în vizionarism SF racordat cu nonșalanță la artele vizuale”.
Alături de volumele: Antologia poeților post decembriști (1996) și Poezia noastră cea de toate zilele (2004) ale lui Ionuț Țene, Dicționar de poeți – Clujul contemporan (1998) al lui Petru Poantă, Tonomat de vise. Liceeni poeți (2002) și Clujul literar. Dicționar ilustrat (1900-2005) (2005) ale Irinei Petraș și Anul ’93. O privire asupra fenomenului poetic clujean după 1989 până în 2000. Începutul unei renașteri (2018) al lui Dumitru Cerna, Poeți clujeni postdecembriști (2020) al lui Adrian Țion contribuie la lărgirea perspectivei analitice a fenomenului liric clujean.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu