Cât de absurde sunt cererile lui Vladimir Putin

 

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a cerut omologului său american, Joe Biden, garanții că Ucraina nu va fi primită în NATO. Este, oare, aceasta o cerere imposibil de satisfăcut, formulată tocmai pentru ca neîndeplinirea ei să justifice tăierea nodului ucrainean manu militari? Ar fi, oare, o asemenea pretenție imposibil de acceptat de către SUA și aliații săi? Pe ce temei ar putea fi respinsă? Politic, juridic, moral, tehnic? Iar dacă cererea ar fi acceptată, în ce ar consta garanțiile?

DE LA DOCTRINA MONROE / ROOSEVELT …

Istoria se repetă. Ceea ce s-a întâmplat într-un loc poate să se repete în altul.

În anul 1823, Președintele SUA, James Monroe, a făcut în fața Congresului o declarație cu valoarea unei doctrine, care avea să poarte chiar numele său – „Doctrina Monroe” – și să fie considerată piatră de temelie a politicii externe americane. Pornind de la observația că „Lumea Veche” (Europa) și „Lumea Nouă” (America) aveau sisteme de organizare socială și politică diferite și considerând că, în consecință, ariile geografice în care fiecare își exercita influența („sferele de influență) să rămână distincte, amintita doctrină definea orice încercare a oricărei puteri europene de a controla oricare națiune din emisfera vestică (prin colonizare, recolonizare sau diferite forme de intervenție în politica internă a statelor din cele două Americi) ca pe un act ostil îndreptat împotriva SUA.

La data declarației Președintelui Monroe – care, deși avea în vedere în primul rând America Latină, dorea să prevină și extinderea influenței Rusiei în teritoriul Oregon, urmărită de diplomația țaristă – SUA nu avea încă anvergura unei puteri globale, capabile să exercite rolul de gardian al Americilor și să impună regulile ordinii mondiale. Situația s-a schimbat, însă, în secolul XX, când are loc elevarea treptată a SUA la statutul de superputere globală. Astfel, în 1904, în noul context, Președintele Theodore Roosevelt formulează „Corolarul Roosevelt la doctrina Monroe” prin care, sub pretextul exercitării dreptului (auto-atribuit) de a stopa intervenția europeană în America, legitimează propriile practici intervenționiste în ceea ce delimitase ca fiind aria de influență a SUA. Astfel, dacă Doctrina Monroe interzicea amestecul puterilor europene în emisfera vestică, Corolarul Roosevelt autoriza intervenția SUA în calitate de „polițist” al respectivei emisfere, atunci când ordinea de drept și securitatea regională erau afectate de politica internă sau externă dusă de statele de acolo. Dreptul SUA de a folosi forța militară în America de Sud era corolarul interzicerii amestecului puterilor europene. Cu alte cuvinte, SUA intervenea pentru a nu permite altora să intervină (sic!).

Cum au aplicat președinții Kennedy, Nixon și Reagan, printre alții, „Doctrina Monroe” cu dezvoltarea ei rooseveltiană nu avem aici spațiul necesar pentru a o descrie. Ceva mai încolo o voi face în contextul referirilor la criza rachetelor cubaneze. Cert este că ea a influențat politica externă americană până în zilele noastre.

… LA DOCTRINA ELȚIN / PUTIN

Ceea ce trebuie constatat acum este împrejurarea că idei inspirate de o logică asemănătoare au fost formulate de primul președinte al Federației Ruse, Boris Elțin, în anii 1990. Acesta a lansat conceptul „vecinătății apropiate”, prin care se înțeleg zonele geografice din vecinătatea Rusiei post-sovietice formate din foste republici sovietice, unde inițiativele privind cooperarea internațională instituționalizată au a fi supuse unui drept rusesc de prim refuz, exigențele geopoliticii ruse ar trebui să aibă prioritate față de cele ale puterilor terțe și prezența militară a terților este exclusă.

„Doctrina Elțin” („doctrina vecinătății apropiate”) era menită să confere un statut post-imperial la nivel global Rusiei post-sovietice. Cu peste douăzeci de ani în urmă am avertizat că în lume nu va fi liniște până când un asemenea statut nu va fi fost convenit. Refuzul Occidentului euro-atlantic de a o face a condus, în primă fază, la apariția așa ziselor „conflicte / crize înghețate” din Caucazul de Sud și Republica Moldova, acestora adăugându-li-se de aproape un deceniu criza ucraineană. Ele au degenerat în tensiunile dintre Rusia și SUA, Rusia și UE, Rusia și NATO, Rusia și G7, pe care le consemnăm astăzi.

Toate amintitele conflicte aparent locale nu sunt decât componente ale unei singure crize care este coerentă și are ca obiect definirea ordinii mondiale post-bipolare și post-unipolare (post-americane), în cadrul căreia Rusia, acum adeptă a multipolarismului, își revendică un rol de prim-rang inter pares.

Ca și America la data lansării „Doctrinei Monroe”, la nașterea „Doctrinei Elțin” Rusia nu avea puterea de a-și impune viziunea geo-strategică, ea fiind atunci în situația de a-și pansa rănile strategice produse de dispariția URSS – „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului XX”, după cum o va aprecia Președintele Vladimir Putin, urmașul lui Boris Elțin. Mai mult decât atât, în anii următori, puterea sa va fi tot mai redusă pe măsură ce trupele NATO se vor apropia de granițele sale; sau, după expresia sarcastică a ministrului Serghei Lavrov, „granițele Rusiei s-au apropiat de bazele NATO” (sic!).

Ceea ce SUA și aliații săi nu au avut în vedere a fost „legea eficienței regresive a presiunii excesive”. Astfel, dacă pentru început, Rusia a reculat pe măsură ce avansul NATO spre frontierele sale lua avânt, de la un moment dat, excesul temerității euro-atlantice a făcut ca rezistența rusă să crească direct proporțional cu presiunea, eficiența acesteia din urmă scăzând odată cu creșterea intensității ei. Fenomenul a coincis cu venirea Președintelui Putin la conducerea Rusiei și reabilitarea puterii acesteia.

Inițial, sub Elțin, politica externă rusă a fost inspirată de abordarea cancelarului Gorceakov, de după înfrângerea din Războiul Crimeii, abordare potrivit căreia Rusia învinsă nu urmărea revanșa, ci asocierea cu foștii adversari. Astfel Rusia post-sovietică acceptase dezintegrarea URSS cu speranța integrării în „casa comună europeană” (a integrării europene și euro-atlantice). După ce porțile Occidentului i s-au închis, ea a trecut la contracararea planurilor expansioniste ale acestuia, la contestarea pax americana și la acțiunea de reformare a „relațiilor internaționale bazate pe reguli de drept” stabilite fără acordul său, cu nesocotirea dreptului internațional convenit pe timpul Războiului rece. A făcut-o singură și în cadrul unor alianțe create, în special, în spațiul euro-asiatic, dar și cu membri ai UE și NATO.

Așa s-a trecut de la „doctrina Elțin” la „doctrina Putin” sau „doctrina liniilor roșii”. Acestea sunt acele aliniamente de pe care, pentru a folosi o expresie aparținând lui Stalin, militarilor ruși le trebuie mai mult curaj ca să se retragă decât ca să avanseze. Ele delimitează zonele de interes vital pentru Rusia, pe care aceasta nu le poate abandona oricât de mari ar fi costurile apărării lor și care, în mare vizează Malorusia, Crimeea și întreg litoralul pontic al Ucrainei, Caucazul, Abhazia, Osetia de Sud, evident Belarus și, probabil, republicile central-asiatice.

Ca altădată James Monroe și Theodore Roosevelt, mutatis mutandis Vladimir Putin spune azi puterilor euro-atlantice, care au alte caracteristici sociale, politice și culturale decât puterile euro-asiatice, că orice prezență a lor în Ucraina sau în Transcaucazia sau chiar în Asia Centrală menită a influența, controla sau determina politica internă și / sau externă a statelor situate acolo, va fi considerată ca o agresiune împotriva Rusiei, justificând răspunsul în forță al acesteia. S-ar putea să nu ne convină. Putem regreta situația creată. Nu pot refuza, însă, pe criterii morale, geopolitica putiniană tocmai aceia care au legitimat-o anterior pe cea americană ghidată de aceeași logică.

De remarcat este faptul că fermitatea obligatorie a Rusiei, ajunsă cu spatele la zid, fermitate impusă de ceea ce ea percepe a fi interesul său vital privind securitatea națională, coincide cu mutarea ariei de interese vitale americane din Europa și Orientul Mijlociu, în Oceanul Indian și mai ales în Oceanul Pacific (cu precădere în Marea Chinei și în legătură cu emergența Chinei ca super-putere globală). Cu alte cuvinte, Rusia nu are cum recula, în timp ce SUA nu (mai) are de ce insista în contestarea geopoliticii ruse din Europa de est, sud est și de la Marea Neagră. Când ofensiva rusă este fermă și certă, iar defensiva americană ezitantă și eventuală, micii actori locali care mizează totul pe sprijinul SUA au în perspectivă o mare problemă. Aceea de a cădea între vagoane. A se vedea, în acest sens, cazul tragic al României.

CEEA CE I S-A ACCEPTAT LUI KENNEDY NU-I POATE FI REFUZAT LUI PUTIN

În 1962 izbucnea ceea ce a intrat în istorie sub denumirea de „criza rachetelor cubaneze”. Opinia unanimă a contemporanilor și a istoricilor este că acea criză a adus omenirea în pragul celui de al treilea război mondial.

Atunci, Președintele John Kennedy, într-un anume fel pe linia doctrinei Monroe, a considerat că amplasarea de rachete sovietice potențial purtătoare de focoase nucleare în Cuba, aflată în „vecinătatea apropiată”, reprezintă o amenințare la adresa securității naționale a SUA și că acest act constituia un casus belli îndreptățind la o reacție militară americană pe măsură. Războiul ce se anunța astfel era nu doar unul mondial, ci și nuclear. Pentru ca vorbele sale să nu fie luate în deșert, șeful administrației americane, comandant suprem, a trimis flota navală militară în Marea Caraibelor și flota aeriană să patruleze în spațiul aerian cubanez, precum și deasupra apelor internaționale ale Atlanticului, și a chemat rezerviștii sub arme.

Regăsim exact aceeași logică, aceeași retorică și același comportament în mesajul explicit sau implicit adresat astăzi de Rusia și Președintele Putin, către SUA și Președintelui Biden, în legătură cu militarizarea Ucrainei, respectiv cu amplasarea de armament american pe teritoriul ucrainean, în apropierea frontierei ucraineano-ruse. Dacă reacția Președintelui Kennedy din 1962 poate fi considerată ca legitimă și necesară, înseamnă că, pentru identitate de rațiune, și poziția Președintelui Putin în 2021 este necesară și legitimă. Este adevărat că nu ne convine, dar nu putem evita o atare concluzie. De la ea trebuie plecat pentru a ne apăra interesele.

„Criza rachetelor cubaneze” s-a rezolvat și pericolul războiului a fost îndepărtat prin retragerea rachetelor sovietice din Cuba. URSS a dat înapoi în fața fermității SUA, dovedite în apărarea securității sale. S-a confirmat, astfel, că rușii ascultă de glasul forței.

De ce nu ar fi și acum la fel, dar în sens invers? De ce fermitatea Rusiei în a spune Americii că nu admite trupe și armament american la granițele sale, nu ar juca acum în același fel în care a jucat fermitatea americană în 1962. Pentru URSS, armele duse în Cuba la mii de kilometri distanță de propriul teritoriu erau la fel de neesențiale, cum sunt astăzi pentru SUA armele și trupele americane trimise la mii de kilometri distanță de teritoriul său național. Desigur, pentru o putere cu vocație globală nu strică să fie acolo, dar dacă prețul devine prea mare (respectiv dacă prețul este un război mondial) se poate renunța la asemenea aventuri.

SUA nu putea renunța, în 1962, să ceară URSS încetarea militarizării Cubei, aflată la câteva sute de kilometri depărtare de Florida. Pentru URSS retragerea acestora nu a fost un capăt de țară. Tot astfel, Rusia nu poate renunța, în 2021, să ceară SUA încetarea militarizării Ucrainei, aflată la câteva sute de kilometri de Smolensk. Pentru SUA retragerea acestora nu este un capăt de țară. Ce bine spunea Ion Creangă în ale sale „Amintiri din copilărie”: „de la Târgul Neamț la Iași este tot atât cât de la Iași la Târgul Neamț.” (sic!)

Retragerea sovietică din Cuba, în 1962, nu numai că a făcut lumea să răsufle ușurată întrucât a scăpat de război, ci și să creadă că SUA a învins.

Ulterior s-a aflat că victoria americană nu a fost chiar atât de clară și netă. La schimb, Washingtonul a fost obligat să retragă rachetele sale din Turcia, amplasate în proximitatea frontierelor sovietice. Așa este regula jocului: do ut des (îmi dai, îți dau). În plus, președintele Kennedy s-a angajat, verbal (și vom vedea imediat ce importanță are această mențiune), că SUA va renunța la orice agresiune militară împotriva Cubei. Promisiune, în linii mari, respectată, chiar dacă fusese numai verbală.

Iată singurul sens pe care l-ar avea flexarea mușchilor americani și zăngănirea armelor americane la frontiera ucraineano-rusă, în flancul estic al NATO și la Marea Neagră. SUA avansează în acea direcție, conștientă că astfel intră în coliziune cu un interes vital al Rusiei, în considerarea căruia aceasta nu poate da înapoi, numai pentru a avea de unde se retrage după ce, așezată pe o mai puternică poziție de negocieri, va fi convenit cu partea rusă arhitectura de securitate în Europa orientală și sud-orientală. Lucru cu atât mai important cu cât pe Turcia neo-otomană nu se mai poate conta în această regiune.

Spre deosebire de mințile înfierbântate ale unor tenori din echipa de zgomote a analiștilor români aspiranți la mila americană, acest punct de vedere este susținut chiar de experți americani de prestigiu, dintre care unii sunt membri ai școlii de gândire neoconservatoare.

Altminteri, Rusia are dreptul să se simtă amenințată de acumularea de armament american în Ucraina, tot așa cum SUA s-a simțit amenințată de rachetele sovietice stocate în Cuba și de aceea legitimată, la limită, să declanșeze războiul. „Sancțiunile” cu care amenință SUA și UE în acest caz sunt tot acte de război.

George Kennan, faimosul autor ale faimoasei „telegrame lungi” prin care decripta strategia și psihologia sovietică, avertiza asupra „pericolului stocării de arme de-a lungul graniței Rusiei”. El se referea, probabil, la armele sovietice, dar pericolul este la fel de mare indiferent de ce parte a frontierei ruse se adună forțe armate, căci asta prezintă riscul izbucnirii războiului din… neglijență. Iată de ce asemenea concentrări, dacă s-a ajuns la ele, trebuie să fie provizorii și tranzitorii, pasagere și efemere. Ele au a fi doar o expresie a maximei „si vis pacem para bellum” („dacă vrei pacea, pregătește-te de război”) și o monedă de schimb pentru soluții mai sigure, mai viabile și mai durabile.

Partea proastă este pentru micii partenerii locali ai marilor puteri concurente, care cred, pentru a prelua o frumoasă metaforă folosită de o dragă prietenă într-un context diferit, asemenea gladiatorilor din vechea Romă, că sunt trimiși să lupte în arenă ca să își salveze viața, în timp ce, în realitate merg acolo spre a distra publicul și a-i oferi circ, până când se coace pâinea sau în lipsa acesteia. Jocul unor asemenea parteneri ar trebui să îngrijoreze România, determinând-o să se întrebe ce mai înseamnă astăzi parteneriatul cu SUA și dacă nu cumva ar trebui revizuit.

PRECEDENTUL PROMISIUNILOR ÎNCĂLCATE SAU MALTA DUPĂ YALTA

După convorbirea Președinților Biden și Putin din decembrie 2021, experții celor două părți au fost trimiși să caute o formulă rezonabilă pentru „schimbul de prizonieri” (de fapt Ucraina este în același timp și prizonier american și prizonier rus, schimbul constând în „neutralizarea” ei) și pe războinicul Președinte Zelenski să se înțeleagă cu secesioniștii din Donbas, după ce va fi înțeles că America nu va intra în război pentru a apăra granițele ucrainene stabilite de Stalin și Hrușciov ca produs ale geopoliticii sovietice, ea neavând nici o asemenea obligație față de o țară care nu este (și nici nu va fi) membru NATO.

Una dintre problemele sensibile legate de aceste negocieri ține de raportul de încredere dintre părți. Or, sub acest aspect există câteva probleme.

                                         **********************************

Președintele Federației Ruse, Vladimir Putin, a cerut omologului său american, Joe Biden, garanții că Ucraina nu va fi primită în NATO. Este, oare, aceasta o cerere imposibil de satisfăcut, formulată tocmai pentru ca neîndeplinirea ei să justifice tăierea nodului ucrainean manu militari? Ar fi, oare, o asemenea pretenție imposibil de acceptat de către SUA și aliații săi? Pe ce temei ar putea fi respinsă? Politic, juridic, moral, tehnic? Iar dacă cererea ar fi acceptată, în ce ar consta garanțiile?

PRECEDENTUL PROMISIUNILOR ÎNCĂLCATE

După convorbirea Președinților Biden și Putin din decembrie 2021, experții celor două părți au fost trimiși să caute o formulă rezonabilă pentru „schimbul de prizonieri” (de fapt Ucraina este în același timp și prizonier american și prizonier rus, schimbul constând în „neutralizarea” ei) și pe războinicul Președinte Zelenski să se înțeleagă cu secesioniștii din Donbas, după ce va fi înțeles că America nu va intra în război pentru a apăra granițele ucrainene stabilite de Stalin și Hrușciov ca produs ale geopoliticii sovietice, ea neavând nici o asemenea obligație față de o țară care nu este (și nici nu va fi) membru NATO.

Una dintre problemele sensibile legate de aceste negocieri ține de raportul de încredere dintre părți. Or, sub acest aspect există câteva probleme.

Rusia afirmă că în 1989, la întâlnirea de la Malta, creditată ca eveniment care ar fi pus capăt Războiului rece și ordinii mondiale bipolare, Președintele George Bush i-a promis Președintelui Mihail Gorbaciov că forțele Occidentului euro-atlantic nu vor ocupa spațiul Europei de est rămas liber după retragerea trupelor sovietice, precum și după subsecventa autodesființare a Pactului de la Varșovia și a CAER. Cu alte cuvinte, extinderea NATO în statele foste satelite ale Rusiei sovietice era exclusă. Promisiunea ar fi fost întărită un an mai târziu de Secretarul de Stat american, James Baker.

Că lucrurile ar fi stat așa mi-au spus, în discuții separate, în ordine cronologică Evgheni Primakov (ministru de externe și prim ministru al Federației Ruse), Ghenady Selezniov (Președintele Dumei de Stat a Federației Ruse), Vladimir Putin (Președintele Federației Ruse) și Mihail Gorbaciov însuși (Președintele URSS), confirmat de câțiva dintre consilierii săi. Evident, cu toții au reproșat SUA faptul că nu și-au respectat promisiunea. Să fi mințit cu toții?

Am încercat să verific această informație în zona occidentală. Interlocutorii americani, vădit indispuși de întrebare, au „negat … fără să nege”, după cum sună o expresie folosită de jurnaliștii americani pentru a descrie acele negații în formă care confirmă în fond. Teza cea mai des auzită a fost aceea că nu ar fi fost posibil ca SUA să se angajeze în numele unor state terțe de la care nu avea nici un mandat și că, indiferent dacă un asemenea angajament ar fi fost exprimat, extinderea NATO s-a făcut la cererea foștilor membri ai Pactului de la Varșovia cărora nici URSS nici SUA nu le puteau nega dreptul de a-și stabili alianțele potrivit propriilor interese naționale. Cu alte cuvinte, nu SUA & Co. au decis extinderea NATO, ci statele candidate central și est-europene care au venit cu presiuni de nesuportat și cereri de nerefuzat în exercitarea drepturilor lor suverane. (sic!) Dacă NATO nu le putea impune acestora deciziile, acestea puteau impune, chipurile, NATO să își deschidă porțile pentru noi membri.

Această argumentare este mincinoasă și ipocrită. Dacă lucrurile ar fi stat așa, de ce la Summitul NATO de la Madrid, în 1997, nu au fost invitate să devină membri NATO și România, Bulgaria și Slovenia, precum și statele baltice? Unele dintre acestea fuseseră foarte insistente și reușiseră chiar să obțină acordul tuturor membrilor Alianței Nord-Atlantice, cu excepția SUA (cazul României).

Explicația corectă mi-a fost dată chiar în 1997 de către unii membri ai administrației americane (printre care și Consilierul pentru Securitate Națională al Președintelui Clinton, Samuel Berger), ca și de membri ai Congresului (inclusiv ai importantei Comisii pentru afaceri externe a Senatului SUA). Ei mi-au explicat că Washingtonul voia să respecte pe cât posibil promisiunea făcută de atunci deja fostul Președinte Bush, fostului lider al deja fostei URSS, primirea statelor din grupul de la Visegrád fiind deja o îndepărtare, fie ea și minimală, de la acel angajament.

Peste ani, am primit și confirmarea de acum fostului Președinte Bill Clinton, în timpul unui concediu pe care l-am petrecut împreună în Grecia. Opinând, în retrospectivă, că refuzul de a primi România în NATO la Madrid fusese o eroare, el și-a motivat decizia inclusiv prin teama că Senatul SUA nu ar fi aprobat o extindere prea mare întrucât aceasta ar fi însemnat o inadmisibilă încălcare a promisiunii făcute defunctei URSS, al cărei succesor (principal) era, neîndoielnic, Rusia. O Rusie cu care, pe atunci, America avea ca prioritate realizarea „Parteneriatului pentru pace”, ca parte a unui posibil pact defensiv global.

MALTA DUPĂ YALTA SAU MALTA CA YALTA

Împrejurarea că la destrămarea URSS statele NATO s-au angajat să nu amplaseze forțe armate la frontierele fostului imperiu sovietic, este evocată și de importanți lideri politici vest-europeni precum fostul ministru de externe francez, Roland Dumas, care apreciază, în memoriile sale, că respectivul angajament a fost încălcat prin primirea în NATO a țărilor baltice, Poloniei, României și Bulgariei.

Astfel, Roland Dumas își amintește că la conferința de la Moscova, unde a fost semnat, la 13 septembrie 1990, tratatul privind reunificarea Germaniei, liderii sovietici au acceptat ca Germania reunificată să facă parte din NATO cu condiția ca, după retragerea trupelor lor, NATO să nu amplaseze trupe la frontierele URSS. Pentru a se ajunge la un asemenea acord, Dumas l-a convins pe ministrul de externe german, Hans-Dietrich Genscher, să trimită o scrisoare tuturor participanților asigurând că Germania „nu va lua nicio inițiativă militară care să aducă atingere securității celor două părți”.

Dumas considera că astfel, la Moscova, a fost înmormântată Europa de la Yalta. În realitate Yalta se repeta, căci așa cum după Yalta, promisele alegeri libere care urmau să aibă loc în statele aflate sub ocupație sovietică, spre a le permite să își decidă singure soarta, au fost controlate de Stalin în așa fel încât să ducă la instalarea unor regimuri politice de tip sovietic gata să se supună dominației URSS și să facă parte din sfera ei de influență, și după Malta (1989), respectiv Moscova (1990), în ciuda asigurărilor date, trupele NATO, sub conducerea SUA, au înaintat, purtând cu sine regulile „pax americana”, adică „raporturile internaționale bazate pe reguli” americane, nu doar până la frontiera fostei URSS, ci și pe teritoriul acesteia.

Cu privire la extinderea NATO în Europa centrală și de est, Roland Dumas face un comentariu, de asemenea foarte edificator, cu ocazia publicării cărții sale. El spune: „Această teamă a sovieticilor de a vedea forțele Alianței la ușa lor este din nou de actualitate odată cu desfăsurarea armamentelor instalate de occidentali în Polonia, în țările baltice sau în Turcia. Susțin că această chestiune a fost abordată în tratat. Era clar precizat că <forțele NATO nu vor fi desfășurate de-a lungul fostelor frontiere ale URSS>. Dar această clauză nu mai figurează în tratat. Mă întreb la ce moment a avut loc această manipulare, ca să nu spun mistificare”.

Aceste mărturisiri se referă la tratatele de aderare a noilor membri ai NATO. Într-adevăr, cu prilejul redactării acestora, chiar partea americană a fost de părere că, spre a se respecta la un nivel minimal înțelegerile convenite cu URSS, în schimbul retragerii din Europa centrală și orientală, și astfel a se păstra șansele unei cooperări strategice la nivel global cu succesorii statului sovietic, era necesar a se specifica faptul că primirea de noi membri excludea amplasarea de baze militare și armament occidental pe teritoriile lor.

Respectivei idei i s-au opus statele candidate, printre care și România (eu însumi am exprimat împotrivire). De ce? Pentru că ea ar fi însemnat împărțirea membrilor în membri de categoria întâia și membri de categoria a doua, membri care s-ar fi bucurat integral de protecția alianței și membri care se vor bucura doar parțial de ea, în condițiile în care cei din urmă se aflau chiar în linia întâi, fiind cei mai expuși unui eventual atac venit din afara alianței (nu neapărat din partea Rusiei).

PRINȘI ÎNTRE TEAMA DE DOMINARE ȘI TEAMA DE IZOLARE

Teama de discriminare și marginalizare (adică teama de dominare) în cadrul structurilor euro-atlantice, care, în timp, s-a dovedit a fi pe deplin justificată, ne-a determinat să cerem eliminarea acelui text (anterior semnării, iar nu după semnare, evident), convenind verbal că, în fapt, NATO nu va amplasa baze, și în nici un caz armament strategic, pe teritoriul noilor membri, decât în situații limită ce vor fi apreciate în funcție de amenințările concrete apărute în timp. În plus, pentru a calma temerile rusești, de neignorat, ne-am propus ca în tratatele de bună vecinătate convenite de statele candidate (care îl includeau și pe cel cu Federația Rusă), obligatoriu de încheiat în vederea admiterii în NATO, să includem o clauză asiguratorie potrivit căreia ne angajam să nu permitem ca teritoriul nostru să fie folosit de puteri terțe pentru declanșarea unui atac împotriva celeilalte părți contractante. Cu excepția faptului că la textul la care face referire Roland Dumas s-a renunțat, toate celelalte acorduri verbale au fost uitate. Iar asta a făcut ca Yalta să renască după Malta și Malta să fie la fel ca Yalta; un fel de Yalta 2.

Adevărul este că administrația Clinton, prima instalată după încetarea Războiului rece și sabordarea URSS, amețită de iluzia victoriei și de ficțiunea unipolarismului, nu a rezistat tentației de a ocupa spațiul părăsit de puterea sovietică, inițiind, în paralel cu oferta de cooperare cu Rusia post-sovietică (un fel de pseudo-integrare sau de surogat al integrării euro-atlantice dorite de Moscova), o politică de „împingere spre est” („push back”) și de „îngrădire” sau „ținere în loc” (containment) a acesteia. Era o confirmare a teoriei vidului.

Din nefericire, o asemenea strategie la două capete, era condamnată să nu ducă lucrurile până la nici unul dintre ele, având ca unic rezultat trezirea ursului adormit.

Pe de altă parte, statele central și est europene din fostul bloc sovietic (inclusiv România), au pus la lucru toate abilitățile lor politico-diplomatice pentru a nu rămâne un tampon între lumea euro-atlantică și cea ruso (euro)-asiatică. Cum în deceniul 1990 Rusia, debarasată de obligațiile față de foștii „sateliți” est europeni, avea ca prioritate reinventarea sa ca actor global și nu proiectarea unui sistem geo-strategic de protecție a acestora, SUA și NATO erau singura variantă disponibilă pentru ieșirea lor dintr-o izolare internațională (falsă neutralitate impusă de împrejurări) pe care nu aveau resurse să o gestioneze. De aceea, au fost date asigurări, tot verbale, Rusiei că extinderea NATO vizează includerea „roninilor” europeni ai post-bipolarismului („samurai” rămași fără seniorul de la Kremlin) într-un mecanism de securitate colectivă, nefiind îndreptată împotriva sa. Cel puțin în acel moment, nu Rusia era amenințarea, ci însingurarea într-o lume dominată autoritar de America.

O Americă ce, fără să o știe, în realitate, își cânta cântecul de lebădă, înainte ca „secolul Asiei” să se nască. Tocmai de aceea, integrarea euro-atlantică a statelor central și est europene ar fi trebuit să fie pentru acestea un atu în vederea normalizării relațiilor cu Rusia, așa cum, de altfel, Președintele Bush Jr. a sugerat-o României cu ocazia primirii noastre în NATO. Nu a fost așa. Au fost necesare aproape două decenii pentru ca statele „Noii Europe” (cum îi numea Secretarul apărării, Donald Rumsfeld, pe noii aliați ai SUA) să se trezească și să înțeleagă realitatea. Excepție face România care încă nici nu s-a trezit nici nu s-a deșteptat.

GARANȚIILE DOMNULUI PUTIN

Sunt astăzi unii care susțin că înțelegerile verbale în chestiuni atât de importante nu au valabilitate sau că ele nu ar trebui încheiate. Nu este așa. În limbajul juridico-diplomatic ele se numesc „gentlemen’s agreements”, ceea ce în traducere românească fidelă spiritului expresiei înseamnă „înțelegeri între oameni de onoare”. Ele funcționează foarte bine (adesea chiar mai bine decât acordurile scrise), dar cu o condiție: să implice „oameni de onoare”. Or…

O minimă onoare ne obligă să recunoaștem, cel puțin, dreptul rușilor la sentimentul de frustrare. Iar o mare putere frustrată poate deveni în orice moment periculoasă.

De asemenea, unii zic că înțelegerile pomenite s-au făcut cu URSS care, între timp, a dispărut; astfel încât statele occidentale, care prin reprezentanții lor s-au angajat atunci, ar fi astăzi libere de orice obligație față de Rusia. Nici asta nu este adevărat.

Toate drepturile și obligațiile unui stat, decurgând din tratatele la care este parte, trec la statele succesoare ale acestuia, potrivit Convenției internaționale privind succesiunea statelor. Statele nu dispar, de regulă, fără succesori. Rusia este stat succesor al URSS. Altminteri, de pildă, nici obligațiile asumate de URSS în baza tratatelor privind neproliferarea armelor nucleare nu ar mai fi fost opozabile Rusiei. Ceea ce ar fi fost o tragedie.

Eroarea de apreciere potrivit căreia tratatele încheiate cu URSS și-au pierdut automat valabilitatea odată cu dezmembrarea acesteia este relativ larg răspândită în cercurile românilor care nu au noțiuni de drept internațional și nu știu că în relațiile internaționale „dreptul istoric” nu are nici o importanță atât timp cât nu a fost transformat în drept juridic prin acceptul celorlalți membri ai comunității internaționale. Dispariția URSS nu înseamnă că teritoriile recunoscute ca fiind supuse suveranității ei prin Tratatul de pace de la Paris (tratat la care părți sunt și SUA, UK sau Franța) au devenit disponibile și acum fiecare poate lua, de pildă, din Ucraina bucățile pe care și le dorește. Dacă ar fi așa, a fortiori, Rusia ar putea spune că teritoriile alocate de URSS Ucrainei prin acte unilaterale de drept intern, revocabile prin legi interne, iar nu prin acorduri multilaterale de drept internațional, trebuie restituite Rusiei în temeiul unor considerente istorice. Or, prăbușirea granițelor postbelice ar antrena un adevărat dezastru geopolitic pe care orice om cu mintea la cap dorește să îl evite.

Cât de absurde sunt cererile lui Vladimir Putin

Este motivul pentru care Vladimir Putin invocă (iar nu denunță) înțelegerile internaționale la care s-a ajuns la începutul deceniului 1990 pentru a fundamenta ordinea post-bipolară în condiții de securitate pentru URSS și susține că aplicarea bazată pe o interpretare unilaterală (a se citi încălcarea) a acestora pune statele succesoare ale URSS într-un context geopolitic nou de natură a afecta securitatea unora dintre ele (în speță a Rusiei). Astfel, practic, se face referire la principiul rebus sic stantibus (obligațiile asumate de state se mențin atât timp cât contextul în considerarea căruia au fost convenite rămâne neschimbat) ca să repună în discuție status quo-ul geopolitic în Europa orientală și în special în zona Mării Negre. Rusia, ca succesor al URSS s-a obligat, în 1994, prin Memorandumul de la Budapesta (altminteri neratificat și, oricum, dependent de un mandat al Consiliului de Securitate ONU), în fața și împreună cu SUA și UK, să respecte suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Ucrainei, ca alt succesor al URSS, în condițiile în care aceasta urma să renunțe la arsenalul său nuclear și să îl predea Rusiei, adoptând astfel implicit o poziție de neutralitate strategică între NATO și principalul urmaș al fostului Pact de la Varșovia. Spre deosebire de toate celelalte foste state comuniste membre ale alianței militare internaționale conduse de Rusia sovietică, Ucraina (ca și Belarus) primea astfel un statut special.

Modificarea acestui statut, fie și cu titlu potențial (orice potențial membru NATO este gazdă potențială de armament nuclear american), crede Președintele Putin, îndreptățește Moscova să ceară revizuirea arhitecturii de securitate regionale din vecinătatea sa. Ceea ce se poate realiza, din câte se sugerează, fie prin ajustări teritoriale apte a reface echilibre de putere istorice datând din vremea „concertului națiunilor” fie prin garantarea neutralității Ucrainei (mai exact a rămânerii ei în afara NATO și a oricărei alte alianțe militare) fie printr-o nouă organizare politică și teritorială internă a statului ucrainean.

Orice stat care îndeplinește anumite condiții (printre care și aceea de nu avea conflicte cu vecinii) are vocația de a cere să fie „invitat” să devină membru al NATO. Este drept că nimeni nu poate răpi Ucrainei o asemenea vocație. După cum Ucraina nu poate fi obligată să intre în NATO. De fapt, în sensul din urmă Președintele Biden afirmă cu glas puternic că numai Ucraina va fi cea care va decide să fie sau să nu fie membru NATO. Asta, însă, în ceea ce o privește pe ea, iar nu și pe membrii NATO care au plenitudinea dreptului de a decide cu privire la extinderea alianței.

Decizia de a formula „invitația” se ia în unanimitate. Așa se face că, dacă Islanda s-ar angaja față de Rusia să se opună intrării Ucrainei în NATO, invitarea Ucrainei ar putea fi blocată numai prin votul Islandei, fără ca, desigur, Ucraina să își piardă dreptul de a cere.

Pentru motive evidente, Rusia preferă, însă, să negocieze cu SUA, iar nu cu Islanda, cererea sa ca înțelegerea să fie consemnată transparent printr-un instrument juridic de drept internațional nefiind deloc absurdă. Ea va fi, însă, cu atât mai greu și mai costisitor (din punct de vedere politic) de acceptat pentru SUA și aliații săi, cu cât mai mult se umflă retorica ruso-fobă și se amenință că niciodată („niciodată să nu spui niciodată” – spune un proverb american) revendicările rusești nu vor fi acceptate. De aceea, se impune rapid ca discursul public belicos al Occidentului euro-atlantic să fie domolit. Altfel se poate întâmpla ca NATO și membrii săi să fie împinși în acțiuni păguboase nu de rațiunea lor, ci de retorica lor, nu de dorințele lor, ci de coregrafia lor.

Problema mai complicată este cea a garanțiilor. Ce garanții ar putea fi oferite? Mai ales într-o lume în care și forța dreptului a fost relativizată.

Singura garanție care pare serioasă s-ar putea găsi în însăși Constituția Ucrainei. Modificarea acesteia este, însă, dreptul suveran exclusiv al națiunii ucrainene.

Numai o atitudine respectuoasă și onestă a tuturor membrilor comunității internaționale față de Ucraina, de natură a nu-i inspira acesteia nici speranțe deșarte nici temeri inutile, poate duce spre o ordine constituțională ucraineană liber asumată care, oferind șanse unor formule de securitate regională consensuale, să ridice statul ucrainean din cenușa eșecului său actual și să salveze ceea ce se mai poate salva din identitatea sa teritorială.

Autor: Adrian Severin

Sursa: cotidianul.ro