Nu doar că am putea fi generația pe care o vor întreba propriii copii despre ce era vorba la „1 Decembrie”, dar am putea ajunge noi singuri să ne întrebăm… Despre ce a fost vorba? Care Deșteptare? Care Înălțare Eroică? Ale cui fapte de vitejie și pentru cine?… De fapt, chiar fără prima parte a întrebării, despre cine au fost ei, căci felul în care ne mai aducem aminte de ei, măcar formal festivist, felul în care îi mai celebrăm ori le mai oferim măcar o modestă recunoștință, spune totul… Recunoștință? Un cuvânt ce iese ușor din limbajul nostru, cel puțin în forma de asociere cu ei, cei dintâi, dar tot mai apăsat pus în corelație cu mulțumirile noastre (obligatorii, tot mai obligatorii) către cei de acum, veneticii feluritelor politici de „corectitudine”.
Am putea ajunge să ne întrebăm chiar noi, dară, nu copiii
noștri care ne vor privi ca pe niște străini în propria înstrăinare (a lor va
fi firească și de necondamnat, a noastră blestem pe veci), am putea să ne
întrebăm, nu despre ce a fost atunci, pentru că asta ar însemna că mai avem o
coajă de mândrie nedesprinsă, ci despre ce este vorba acum în acel atunci…
Pentru că am extirpat, chiar noi, și nu întotdeauna cu mânușile indiferenței,
ci noi, în grabă, rușinați de propriul nostru EU, de acum o sută de ani, de
acum sute de ani, de acum milenii, am îndepărtat și înlăturat toate reperele,
toate filele, toate regulile și cutumele bunului simț ale născutului liber din
părinții ce s-au sacrificat pentru noi dar și pentru cei de după noi, pentru
aceia cărora le-am pus un paravan în fața ochilor.
Au dispărut fapte și istorisiri din manuale… Au fost
revizuite și corectate, iar acolo unde nu s-a putut, de-a dreptul înlăturate,
faptele Eroilor Români… Cărțile și tomurile istoriei noastre milenare au fost
înlocuite cu fițuici și broșuri ale istoriei străvezii ale altora, istorii fără
conținut și, adesea, și fără formă, un soi de „cuiburi”, și nu vetre
izvorâtoare precum ale noastre. Au fost așezate în locul istoriilor noastre,
puse pui de cuc în vetre străbune pentru a ne fura identitatea și semeția.
Au dispărut institute și rosturile acestora. Au fost date de
o parte Adevăruri Istorice de netăgăduit, pe care le-am împăturit chiar noi ca
pe niște pergamente ale rușinii de „a fi”. De „a fi” dar, mai ales, al rușinii
de a fi fost.
Ne-am ascuns nu doar istoria, nu doar cultura, nu doar
civilizațiile-artefact, ne-am ascuns pe noi de ochii noștri și de regăsirile
acelora ce vor încerca poate, cândva, să-și mai caute „vatra”.
Nu „războiul” a fost pierdut, ci noi ne-am trădat, vândut
fiecare luptă… Pe foloasele materiale ale unui timp ce ar fi trebuit să ne fie,
măcar ca memorie istorică, de neatins. Vestigii vândute pe sub mână și
transferate în seama expozeului de civilitate al altora. Demnitate și
Recunoștință puse pe tarabe străine… Mândria azvârlită în zeflemea în contururi
tot mai peiorative…
Brațul-cunoaștere a fost retezat… Cunoașterea, propria
cunoaștere, restituirea istorică, punerea în valoare și evidențierea prin opere
culturale și artistice, toate au fost retezate bucată cu bucată… Ne mai bazam
pe brațul-forță al ființei națiune. Dar și de acolo au fost smulse hălci de
dreptate, de adevăr, de demnitate, de restituire și de apărare a trecutului
istoric.
Mai aveam ca speranță Armata. Ea să rămână de veghe. Ea să
stea de planton, nu doar în rostul ei din vatră, ci și acolo unde au rămas doar
hăuri din istoriile, cunoașterile, devenirile de altădată. Dar nici ea nu mai e
ceea ce a fost odinioară. A devenit doar o infirmieră de povară al unui stat
infirm. Și va fi și cea care va răspunde pentru prăbușirea aceluiași stat. Va
răspunde pentru politicile greșite ale politicului. Și va deveni, din
infirmiera statului neputincios, infama vinovată fără de vină.
Suntem un stat eșuat în fața propriei Istorii. În fața
Măreției. În fața colosului de Demnitate și Eroism, căruia nici praful nu-i mai
suntem demni (da!, demni…) a-l mai șterge.
De acest 1 Decembrie, Armata Română își onorează vatra
organizând maratoane de vaccinare în toate spitalele ei. Făcând treaba statului
civil. Acesta să-i fie rostul? Să celebreze cu seringa în mână faptele
vitejilor care au stat în tranșe, desculți, cu haine umede și rupte, fără
medicamente, fără mâncare… Așa vă onorați, camarazi, înaintașii? Cu un soi de
„Oșteni, vă ordon, vaccinați-vă!”, „Țara, îți ordon, injectează-te!”…
Actualul premier ratează, nu vitrina Panteonului, ci acul de
care să-i fie agățată măcar imaginea epigonică de molie trecătoare printr-un
prezent pe care nu-l înțelege. Poartă pe umeri un lucru prea măreț: șansa de a
fi primul premier cu haină militară pe sub „civilia” politică. O ratează,
girând felul de prăznuire a eroilor noștri prin vaccinarea de cazarmă, și la
cazarmă, în singura zi în care nu ar fi trebuit să facă acest lucru.
1 Decembrie este despre Istorie și înaintași. Nu despre
vaccinare și încercarea de a mai adăuga câteva procente în opisul de prezentare
la raportul cerut de alții.
Domnule premier-epolet, vă ratați șansa!… Aidoma primei
femei care a avut ocazia și onoarea de a fi fost cea dintâi premier-femeie din
istoria țării, v-ați șifonat tunica ce nu vă mai încape pe după cureaua
politică. Ce mai urmează? Împărțirea țării între „bibani” (nevaccinații –
specie neinjectată, „nici cadru nici baştan”, nu?!) și „veterani” (vaccinații)?
Organizarea pe căprării a căprarilor și sergenților pe merit de număr de
rapeluri injectate?
E trist. Dar noi nu suntem totuși triști. Căci știm că,
undeva, în esența ei, ființa militară e la datorie. Alături de cea a Bisericii.
Și doar clipa o desparte de ceasul astral al retrezirii!
Cezar Adonis
Mihalache – Natiunea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu