de Petru Clej
Recentul meu articol publicat, Ambasada Rusiei la
București are dreptate cu privire la Goga, Vulcănescu și Gyr: Toți trei au fost
fasciști a provocat reacții la care mă așteptam: în primul rând cele
superficiale, legate de originea afirmației, ambasada Federației Ruse. Acestea
vin de la genul de persoane cărora le arăți luna pe cer și ele se uită după
deget.
Următorul grup de obiecții se referă nu la faptul că
cei trei n-ar fi fost fasciști, ci că acest lucru este secundar pe lângă
valoarea lor culturală. Desigur, aici este o dezbatere mai largă, în care sunt
prinse nume sonore ale culturii române și chiar universale, cum ar fi Mircea
Eliade sau Emil Cioran. Astfel de cazuri celebre, precum cel al filosofului
german Martin Heidegger, al scriitorului francez Ferdinand Celine sau al scriitorului
american Ezra Pound, aduc în atenție această dihotomie om de cultură –
colaboraționist al regimului fascist. Desigur că există această situație și în
cazul colaboraționiștilor regimului comunist, dar poate că am să mă refer al ea
în alt articol.
Am explicat de ce Goga, Vulcănescu și Gyr au fost
fasciști, iar ultimii doi au fost și criminali de război condamnați. Cine nu
cunoaște acest aspect poate citi articolul de mai sus. De ce este important
acest aspect? Pentru că el a fost ocultat cu bună știință de regimul comunist,
instaurat în 1945, la scurt timp după căderea celui fascist. Și de aceea
generații întregi au învățat despre marele poet Octavian Goga, dar nu și despre
primul premier de extrema dreaptă al României și primul politician care a adoptat
o măsură antisemită oficială.
Numele lui Vulcănescu și Gyr au fost trecute sub
tăcere de comuniști, dar după 1989 au revenit în prim plan, fie ca martiri ai
regimului comunist, fie ca filosof – primul, fie ca poet – al doilea.
Deși cunoscute și în absența cenzurii, antecedentele
lor în slujba unor regimuri fascizante (1938 – 1940) și fasciste (1940 – 1944)
au fost din nou ocultate sau chiar negate.
Și aici ajung la al treilea tip de obiecții, mai
larg, cu referire la întreaga perioadă sus-menționată, anume că în România nu
ar fi existat un regim fascist. Or, este foarte clar că în România anilor 1938
– 1940, a existat un regim care a luat măsuri discriminatorii împotriva
evreilor, foarte asemănătoare celor luate de Germania nazistă, iar regimul
condus de Ion Antonescu (6 septembrie 1940 – 23 august 1944) prezintă toate
trăsăturile unui regim fascist, care ajunge la ultima sa ipostază, Holocaustul
împotriva evreilor și a romilor.
Am întâlnit adeseori negarea caracterului fascist al
Mișcării legionare. Uneori cei ce neagă caracterul fascist al Mișcării
legionare argumentează cu o gogomănie: că Garda de Fier ar fi fost exonerată de
Tribunalul de la Nurnberg. Or la Nurnberg au fost judecați liderii regimului
nazist și într-adevăr au fost declarate criminale șapte organizații din
Germania, printre care SS sau Gestapo. Dar așa cum Antonescu și criminalii de
război români au fost judecați în România, nu în Germania, așa și Mișcarea
legionară nu avea de ce să fie menționată în cursul procesului de la Nurnberg.
Faptul că Mișcarea legionară a fost la conducerea
României doar până la rebeliunea împotriva lui Antonescu din ianuarie 1941,
nu-i diminuează cu nimic caracterul fascist. Obsesia antisemită a liderilor
săi, Corneliu Zelea Codreanu și Horia Sima, avea un caracter cvasi-patologic,
iar apetitul genocidar al legionarilor a fost dovedit în timpul pogromului de
la București din timpul rebeliunii și în timpul asasinatelor din noiembrie 1940
cărora le-au căzut victimă foști demnitari ai regimului Carol al II-lea printre
care Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. Mișcarea legionară era în multe privințe
mai radical fascistă decât aliatul său vremelnic, Ion Antonescu.
De altfel mai multe lucrări ale unor istorici
străini dovedesc fără putință de tăgadă caracterul fascist al Mișcării
legionare. Legiunea „Arhanghelul Mihail” Mișcare socială și organizație
politică. O contribuție la problema fascismului internațional , Armin Heinen,
Editura Humanitas, 2006, Istoria Gărzii de Fier. Un fascism românesc, Traian
Sandu, Editura Cartier Chișinău, 2020, Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și
decăderea “Căpitanului”, Oliver Jens Schmitt, Editura Humanitas, 2017, Sfântă
tinerețe legionară. Activismul fascist în România interbelică, Roland Clark,
Editura Polirom 2015.
Trebuie remarcat că toate cele patru cărți au autori
străini, nu români (Traian Sandu trăiește în Franța din 1978) și toate au în
titlu termenul “fascist” (cartea lui Oliver Jens Schmitt este intitulată în
germană Capitan Codreanu: Aufstieg und Fall des rumänischen Faschistenführers,
dar în traducerea de la Humanitas termenul “fascist” dispare, un alt exemplu de
ocultare).
În final am să încerc o explicație a iritării cu
privire la menționarea trecutului fascist al României. Mulți dintre cei care au
această reacție asimilează etichetarea drept “fascist” cu perioada comunistă,
mai ales cea timpurie, când comuniștii lipeau această etichetă, uneori
justificat, de cele mai multe ori nu, adversarilor lor politici. Ceea ce nu i-a
împiedicat, în perioada timpurie, să recupereze destui legionari în sânul
Partidului Comunist, iar în perioada târzie, național-comunistă, să opereze un
fel de reabilitare parțială a lui Antonescu. În aceeași notă, regimul comunist
a suprimat orice informație despre Holocaustul din România, interzicând distribuirea
cărții Cartea Neagră a lui Matatias Carp, apărută în 1946 la București.
Dar faptul că termenul “fascist” a fost utilizat în
mare măsură abuziv de comuniști nu face ca etichetarea regimului carlist și
antonescian drept fascizant și respectiv fascist, să fie ilegitimă azi, sub un
regim democratic. Faptul că Antonescu și conducerea acestui regim, ca și
numeroși colaboraționiști, printre care Vulcănescu și Gyr, au avut parte de
procese incorecte după standardele democratice, în perioada 1945 – 1946, nu-i face
mai puțin vinovați, iar recursurile înaintate după 1990 împotriva sentințelor
lor de condamnare au fost în cele mai multe cazuri respinse.
Aș menționa însă și un alt motiv, de data aceasta
mai sinistru: unii dintre cei care se arată iritați de menționarea trecutului
fascist al României au de fapt o atitudine cel puțin parțial aprobatoare la
adresa lui Antonescu și a Mișcării legionare. Unii dintre ei sunt
ultra-naționaliști, alții sunt ortodoxiști, iar alții sunt antisemiți. Să nu
uităm că în parlamentul României a intrat un partid de acest fel, AUR, printre
ai cărui lideri se numără doi – Claudiu Târziu și Sorin Lavric, ambii
intelectuali – care fac apologia Mișcării legionare chiar de la tribuna
Senatului, în contradicție cu prevederile Ordonanței 31/2002 și fără ca să fie
împiedicați în vreun fel să încalce legea, sub protecția imunității
parlamentare.
Voi încheia prin a spune că iritarea pe care o
menționez în titlu nu este un lucru lipsit de importanță sau consecințe. Ea se
înscrie într-o mentalitate mai largă, aceea de refuz al asumării sau cel puțin
cunoașterii unui trecut anti-democratic – fascist sau comunist – care se
perpetuează de 33 de ani și care în ultimă instanță subminează fundamentele
democrației românești, și așa mai degrabă șubrede.
DESPRE AUTOR:
Petru Clej este jurnalist freelance, care locuiește
și lucrează la Londra din 1991. În prezent el este corespondent RFI România,
G4Media și Anima News, după a ce a lucrat la redacția română a BBC World
Service mai bine de 17 ani.
Este specializat pe problema antisemitismului,
Holocaustului și rasismului și a realizat numeroase materiale pe această temă
pentru BBC, RFI, Jewish Chronicle, Dilema Veche, G4Media și Anima News.
A înființat și este administratorul grupului
Facebook ANTISEMITISMUL ESTE OTRAVĂ și participă activ pe mai multe grupuri
dedicate combaterii antisemitismului și rasismului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu