Duminica a 12-a după Rusalii (Tânărul bogat) Matei
19, 16-26
În vremea aceea a venit un tânăr la Iisus,
îngenunchind înaintea Lui și zicându-I: Bunule Învățător, ce bine să fac ca să
am viața veșnică? Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun, decât
numai Unul Dumnezeu. Iar dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile. El I-a
zis: Care? Să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu furi, să nu mărturisești
strâmb; cinstește pe tatăl tău și pe mama ta și să iubești pe aproapele tău ca
pe tine însuți. Zis-a Lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea.
Ce-mi mai lipsește? Atunci Iisus i-a spus: Dacă voiești să fii desăvârșit,
du-te, vinde averile tale, dă-le săracilor și vei avea comoară în cer; după
aceea, vino și urmează-Mi. Însă, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat
întristat, căci avea multe avuții. Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic
vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăția cerurilor. Și iarăși zic vouă că
mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat
în Împărăția lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte mult, zicând:
Atunci, cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La
oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.
Frumoasă și plină de învățături este pericopa
evanghelică din această duminică. Și în același timp o oglindă sau o
radiografie a sufletului omului, un om care duce o luptă permanentă pentru
mântuire, pentru desăvârșire. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea că, „din pricina
păcatului, omul piere fără contenire şi are nevoie de un Mântuitor statornic,
de fiecare zi. Acesta este Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Roagă-te de mântuire, dinlăuntrul tău, numai Lui, fă-o cu credinţă vie, limpede
văzătoare şi Acela te va mântui. Aşa m-a mântuit şi pe mine în chip minunat, de
mai multe ori. Mântuirea pe care am primit-o a fost tot atât de vădită ca şi
cum m-aş fi găsit în temniţă şi mi-ar fi venit un izbăvitor să mă scoată de
acolo” (Sfântul Ioan din Kronstadt, Viaţa mea în Hristos, Editura Sophia,
București, 2005, p. 393). Pentru orice creștin, idealul este mântuirea și, în
această călătorie lungă, omul nu trebuie niciodată să meargă la întâmplare.
Părinții Bisericii spun că „cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să
călătorească”, pentru că acest drum anevoios nu este același pentru toți și
„fiecare trebuie să-și caute și să-și găsească poteca lui, aceea care este
numai a lui, și să-i găsească pe cei care, ca și dânsul, au încercat-o și-i pot
fi călăuze” (Antonie Plămădeală, Tâlcuri noi la texte vechi, Sibiu, 1989, p.
283). Înainte de a analiza mai în amănunt pericopa de astăzi, se cuvine să ne
reamintim cele istorisite de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei.
Când Hristos e căutat pentru sensurile adânci ale
vieții
În activitatea Sa de propovăduire, Mântuitorul a
cunoscut mulțimi de oameni. Mulți îi vor fi ieșit în cale pentru a-I cere, în
primul rând, ajutorul; căutau mai ales tămăduirea trupului, vindecări
miraculoase ale unor boli care nu puteau fi vindecate de oameni. Au existat
însă și oameni care L-au căutat pentru a-I cere un alt fel de ajutor: un sfat
sau un îndemn potrivit pentru folosul sufletului. Este și cazul tânărului din
această pericopă, căruia Evanghelistul Matei nu-i reține numele, și care,
apropiindu-se de Iisus, L-a întrebat ce trebuie să facă pentru a dobândi viața
veșnică. Părea deci că nu-l interesa nimic din lumea aceasta, preocuparea sa
principală fiind viața veșnică. După un scurt dialog, pricinuit de formula de
introducere folosită de acest tânăr („Învățătorule bun”), urmează îndemnul
Mântuitorului de a păzi poruncile(„să nu ucizi, să nu faci desfrânare, să nu
furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să
iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”), porunci pe care însă acest tânăr
le respectase din tinerețile sale. Un paradox aici; tânăr fiind, respectase
poruncile Decalogului din tinerețile sale – înțelegem noi dintotdeauna.Tânărul
acesta căuta însă desăvârșirea și nu știa ce-i mai lipsește. Îl lămurește
Domnul Hristos spunându-i să renunțe la toate averile sale, să le împartă
săracilor și apoi să-I urmeze. Era ultimul pas pe care trebuia să-l mai facă
pentru a dobândi desăvârșirea; dar un pas ce s-a dovedit prea greu de făcut. Și
atunci a plecat întristat, pentru că, bogat fiind, nu putuse renunța la
bogățiile sale. Concluzia este desprinsă chiar de Mântuitorul: cu mare greutate
va intra un bogat în Împărăția cerurilor, mai greu decât trece o cămilă prin
urechile acului. Iar pentru că ucenicii auzind acestea s-au tulburat foarte
tare, întrebându-se cine poate să se mântuiască, pericopa evanghelică se
încheie cu o mângâiere: ce este cu neputință la oameni este cu putință la
Dumnezeu (Matei 19, 16-26).
Mântuirea, un dar făcut de Dumnezeu, nu o reușită
omenească
Textul din Evanghelia de astăzi ne aduce înainte,
încă de la început, chipul unui tânăr care s-a apropiat de Mântuitorul pentru
a-I adresa o întrebare – ce să fac ca să am viaţa veşnică? – și pentru aceasta
începe folosindu-se de o sintagmă măgulitoare la adresa Domnului Iisus:
„Învățătorule bun”. Analizând până aici momentul deosebit al acestei întâlniri,
am zice noi, neașteptate, ne dăm seama că tânărul acesta pare a nu fi „ca toți
tinerii”. Vorbește mai degrabă ca un om bătrân, plin de înțelepciune,
calculându-și cuvintele, urmărind un ideal deosebit, desăvârșirea. Nu știm de
cât timp Îl va fi urmărit pe Hristos în activitatea Sa de propovăduire a
Evangheliei, dar este cert că știa de Iisus, din moment ce îi spune
„Învățătorule” și mai ales „bun”. Observase, așadar, atât faptul că Iisus
propovăduia mulțimilor, că le învăța, dar și că Îi părea rău pentru toate
suferințele poporului, săvârșind vindecări miraculoase, ba chiar înviind din
morți. Nu este, deci, de mirare că primul răspuns al Mântuitorului dat acestui
tânăr este de fapt tot o întrebare, și încă una cu adânci semnificații și cu
mari așteptări: De ce-Mi zici bun? Nu știm cât timp va fi trecut între
sfârșitul acestei întrebări și următoarea afirmație făcută de Domnul Hristos:
Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Suntem tentați să credem că
tocmai în acest răstimp stă cheia descifrării, înțelegerii acestui tânăr. Cum
spuneam mai devreme, nu părea un tânăr obișnuit, pentru că avea preocupări care
de cele mai multe ori nu se regăseau nici atunci și nu se regăsesc nici astăzi
pe „lista de priorități” a prea multor tineri. Poate că aștepta Mântuitorul la
întrebarea adresată lui – de ce-Mi zici bun? – o mărturisire de felul „Pentru
că Tu ești Hristosul” sau „Pentru că Tu ești Mesia”, o mărturisire cât o
izbăvire, cât o ridicare la desăvârșire. Cum această întrebare nu a primit nici
un răspuns, a continuat tot Iisus, spunând: „Bun este numai Dumnezeu”.
Pedagogia întrebărilor
Nu putem să nu observăm aici și smerenia
Mântuitorului. Așteptase acea mărturisire din partea tânărului nu pentru ca să
fie lăudat sau măgulit El, ci pentru ca acel suflet să poată fi eliberat de
orice încorsetare, să poată fi mântuit. Tocmai de aceea, toată lauda care I se
aduce Lui, El o întoarce spre Dumnezeu („Nimeni nu este bun, decât numai singur
Dumnezeu”). Mai departe, urmează răspunsul dat acelui tânăr: „Iar dacă voieşti
să intri în viaţa veşnică, păzeşte poruncile”. Pare că Domnul Hristos coboară
un pic discuția într-un alt plan. Mai simplu, mai pentru toată lumea.
Dintr-odată tânărul acesta devine „un om obișnuit”, un om preocupat de
mântuirea sufletului său, iar pentru aceasta i se oferă soluții care să-i fie
la îndemână. Și totuși, mai există o tresărire, un moment care pare să-l înalțe
din nou pe acest tânăr. La întrebarea Care porunci trebuie respectate?,
Mântuitorul i-a citat din Decalog din Legea Veche:„Să nu ucizi, să nu faci
desfrânare, să nu furi, să nu fii martor mincinos; să cinsteşti pe tatăl tău şi
pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aflând acestea,
tânărul pare nemulțumit, pare că aștepta ceva mai mult, de vreme ce pe toate
acestea le păzise „din tinereţile sale”. Simțea că mai trebuia să facă ceva, că
mai putea urca pe această scară a desăvârșirii, simțea că-i mai lipsește ceva.
Acest răspuns îl aștepta ca pe o izbăvire. Nu poți să nu te întrebi iarăși dacă
nu cumva în acest tânăr stă ascuns, dar gata să se descopere, un viitor ucenic
al lui Iisus. Văzând insistența lui, dorința lui de desăvârșire, Mântuitorul ridică
din nou dialogul într-un alt plan:„Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te şi
vinde-ţi averea ta, dă-o săracilor, şi vei avea comoară în cer; apoi vino şi-Mi
urmează Mie”. Să recunoaștem că ne-am dorit cu toții ca Mântuitorul să-i mai
acorde o nouă șansă acestui tânăr, să-l vedem ridicat în rândul acelor oameni
deosebiți, care rămân în istorie, ba chiar care schimbă istoria; și de data
aceasta este vorba de istoria mântuirii neamului omenesc. Acum îi descoperă
Mântuitorul ceea ce îi lipsea lui ca să fie desăvârșit: renunțarea la toate
averile sale și transformarea lui în ucenic al Domnului.
Renunță la a avea pentru a fi
Acest cuvânt era greu și neașteptat pentru tânărul
bogat. Îl căuta acum Dumnezeu în adâncul inimii lui. Știa însă încă de la
începutul acestui dialog ce se găsea acolo, știa că nu va putea să-i despartă
sufletul de avuțiile sale. Dar Mântuitorul Iisus Hristos vorbește acum și
pentru ucenici. Și lor le spune că averile cuprind sufletul până ce-l stăpânesc
cu totul și-l predau diavolului. Eliberându-te de aceste avuții, redevii stăpân
peste viața ta. Abia atunci poți să-I urmezi Lui. Un alt aspect important ce
merită subliniat aici este sfatul Mântuitorului de a vinde averile și de a
împărți banii săracilor. Nu-i cere acelui tânăr doar să lase totul și să-I
urmeze, ci îi cere să împartă acea avuție săracilor. În primul rând pentru că
acea avuție ar fi putut să ajungă pe mâinile vreunei rude pe care să o aducă în
starea de mai dinainte a tânărului, în aceeași stare de robie. În al doilea
rând, pentru că exista riscul ca averea să-l întoarcă de pe drumul
desăvârșirii, să-l strige, să-l readucă la o viață mai ușoară, supusă
plăcerilor de tot felul. În al treilea rând, trimițându-l să-și împartă averile
la săraci, caută să trezească în el și iubirea, și mila pentru semenii lui,
„să-l aducă la starea bucuriei de a da și de a face bine” (Sf. Nicolae
Velimirovici, Predici, ediția a II-a, București, 2006, p. 431). Cu acest
răspuns al Mântuitorului se termină și dialogul dintre cei doi pentru că
„tânărul însă, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe
avuţii”. Până aici mersese dorința sa de desăvârșire. Până la bogăție. Pus să
aleagă între cele două, între desăvârșire și bogăție, o alege pe cea de pe
urmă. Nu știm dacă a plecat întristat pentru că a fost pus să aleagă între cele
două sau pentru că a conștientizat că nu se poate desăvârși din cauza alipirii
inimii lui de multele sale avuții. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „Adam a
căzut în rai, iar Lot s-a mântuit în Sodoma”.
Bogăția nu este rea în sine. Devine rea atunci când
îl leagă pe om
De multe ori îi aduce patimi și le hrănește:
lăcomia, beția, mândria, disprețul față de semeni, nepăsarea față de cei
sărmani, uitarea lui Dumnezeu ș.a. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că
„puțini sunt cei în stare să se împotrivească ispitei ascunse în bogăție, să se
ridice deasupra avuțiilor, să fie stăpâni slobozi iar nu robi legați” (Idem, p.
433). Dacă ne punem întrebarea până la ce limită acumulările de bunuri nu sunt
o piedică pentru intrarea noastră în Împărăția cerurilor, răspunsul îl găsim în
scrierile Mitropolitului Antonie Plămădeală al Ardealului: „Este bogăție și
devine o piedică în calea mântuirii tot ceea ce îți prisosește” (Antonie
Plămădeală, op. cit., p. 295). Pericopa evanghelică se continuă cu un scurt
dialog între Mântuitorul Iisus Hristos și ucenicii Săi:„Adevărat vă spun vouă
că un bogat cu anevoie va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi vă spun că
mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat
în Împărăţia lui Dumnezeu”. Nici nu este nevoie de prea multe precizări sau
explicații. Mântuitorul se exprimă acum cât se poate de clar și direct. Singura
precizare pe care o putem face acum este legată de trecerea cămilei prin
urechile acului. Prin cămilă poate fi înțeles fie animalul respectiv, fie o
funie sau o sfoară mai groasă (camilă) care trece mai ușor prin urechile
acului decât intră bogatul în Împărăția lui Dumnezeu (termenii din limba
greacă sunt asemănători). Unii tâlcuitori mai spun că exista în Ierusalim o
poartă îngustă numită „Urechile Acului”, iar când o cămilă trecea prin această
poartă, ea trebuia să îngenuncheze, să se aplece mult, poarta fiind strâmtă și
joasă. Oricum, indiferent de interpretarea dată cuvântului (cămilă sau camilă),
este clar că Iisus vorbește despre dificultățile celor bogați de a intra în
Împărăția lui Dumnezeu, dificultăți care vin nu pentru că bogăția este rea în
sine, ci pentru că ea creează dependență, pentru că acaparează inimile și
pentru că este capabilă să-L izgonească chiar și pe Dumnezeu din aceste inimi.
Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat, ba chiar poate că s-au înspăimântat la
gândul că le va fi greu oamenilor să se mântuiască. Câte slăbiciuni nu are
firea omenească! Cu câte trebuie deci să se lupte sufletul pentru propria sa
desăvârșire?
Ucenici fără nădejde
Numai gândind acestea și întrebarea „cine poate
atunci să se mântuiască?”, adresată Mântuitorului, este cât se poate de
firească, de logică. Nu cumva suntem toți prea slabi pentru un ideal atât de
mare, de greu de atins? Nu cumva firea noastră este supusă prea multor
slăbiciuni care fac mântuirea greu de dobândit? Privită astfel, ce este de fapt
mântuirea? Teologul american Lewis Sperry Chafer (secolul al XX-lea) spunea că
„mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu pentru om mai mult decât este lucrarea
omului pentru Dumnezeu”. Tocmai de aceea Mântuitorul, „privind la ei, le-a zis:
la oameni aceasta este cu neputinţă, însă la Dumnezeu toate sunt cu putinţă”.
Într-adevăr, „toţi ne mântuim în comunitate, în Biserica lui Hristos, şi
fiecare este răspunzător pentru celălalt. Dacă cineva este slab, ia-i sarcina
şi du-o tu. Dacă tu eşti slab, roagă pe cineva să-ţi ducă sarcina. În felul
acesta, uniţi în rugăciune şi în fapte bune, vom ajunge la slăvita Înviere a
Mântuitorului, ca să viem cu El şi să vedem lumina cea cerească” (Pr. Gheorghe
Calciu Dumitreasa, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, Bacău, 2009, p. 38). În
același sens, Sfântul Ioan Gură de Aur afirma: „Crede că după cum în vremea
potopului s-au mântuit numai aceia care au intrat în corabia lui Noe, tot aşa
şi acum, numai aceia câştigă mântuirea şi se fac moştenitori ai vieţii veşnice,
care se află în Biserica lui Hristos”. Puterea lui Dumnezeu este mare. El este
Atotputernicul și poate să mântuiască pe toți cei care caută desăvârșirea,
indiferent de așezarea și starea noastră pe pământ. Trebuie numai să-I ieșim
în întâmpinare, să răspundem chemării Sale, iar atunci când rătăcim calea, să
ne întoarcem alergând spre Părintele nostru atotputernic și bun. Să nu ne
înjosim noblețea noastră (sufletul), să înflorim pământul fără să prindem
rădăcini aici pentru că numai așa putem fi siguri că bogățiile acestei lumi nu
ne vor împiedica să intrăm în viața cea veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu.
Amin.
Pr. Sergiu Popescu – 04 Sep, 2022
(Pr. Sergiu Grigore Popescu este conferențiar la
Facultatea de Teologie Ortodoxă din Craiova)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu