Despre antiromâni și naționalismul impostor

 

În subsolul unui text mai vechi, publicat de mine prin 2016, pe site-ul certitudinea.ro, a fost postat următorul „comentariu”, semnat de un oarecare „Dacian” (în continuare „D”):

„Naționalism = 1. Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale; 2. Atitudine care are în vedere, în primul rând, apărarea drepturilor și aspirațiilor naționale (însoțite, în anumite împrejurări, și de xenofobie); 3. Ideologie și politică care urmărește întreținerea izolării și ațâțarea neîncrederii și urii între diferite naționalități. Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni; 4. Politică și ideologie care urmăresc întreținerea izolării și ațâțarea urii de rasă și naționalitate. ◊ tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni”.

La aceste definiții de dicționar, „D” adaugă următoarea „concluzie”: „Naţionaliştii democraţi diferă de cei liberali, de cei socialişti, de cei ecologişti, de cei monarhişti prin formele de manifestare a dușmăniei, urii, imoralității și indecenței publice”.

Fac următoarele precizări, pe care „autorul” le-a omis:

– prima definiție este preluată din DEX 1998.

– a doua definiție este preluată din NODEX 2002 (Noul Dicționar Explicativ 2002).

– a treia definiție este preluată din DN 1986 (Dicționarul de Neologisme 1986).

– a patra definiție este preluată din MDN 2000 (Marele Dicționar de Neologisme 2000).

În treacăt fie spus, definițiile sunt destul de diferite și chiar contradictorii între ele, în funcție de „trendul” politic sau geopolitic al momentului. Pe de altă parte, „Dacian” a făcut o alegere selectivă a definițiilor, evitând cu grijă pe cea din DEX 2009, care reprezintă, de fapt, sensul de bază al conceptului de naționalism: „Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în secolele al XVIII-XX-lea la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale”.

Mi se pare evident că intenția așa-zisului „D” este de a-i trage de urechi pe naționaliști, pe considerentul (nerostit, dar implicit) că sunt „dușmani ai poporului”. Deci comentariul său nu a fost făcut cu scopul de a ne „școlariza”, ci de a ne înjura. Cred însă că, încercând să fie subtil, „D” n-a reușit decât să fie grosolan, contrazicându-se chiar în primele două definiții selectate de el. S-o luăm pe prima: „Naționalism = Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale”. Păi definiția este onorantă pentru termen, căci el înseamnă, repet, „doctrină politică bazată pe apărarea drepturilor și aspirațiilor naționale”! Ceea ce nu are nimic negativ, chiar dacă „uneori” această apărare este „exagerată”. „Uneori exagerată” înseamnă abatere de la fond, deci o excepție de la regulă.

Excese de atitudine au existat întotdeauna, oriunde și oricând, în legătură cu orice idee, curent, concepție, credință religioasă etc, dar ele nu anulează și nu se substituie esenței echilibrate a sensului. Există excese și în naționalism, evident, iar acestea apar, de regulă, atunci când valorile naționale sunt călcate în picioare. Însă în acele cazuri vina o poartă cei care jignesc sau batjocoresc aceste valori. Nu poți întărâta la infinit un câine și acesta să nu te muște. Dar asta nu înseamnă că trebuie să stârpești toți câinii de pe pământ…

Un comentariu aproximativ identic se poate aplica și celei de-a doua definiții selectate de „D”: „Naționalism = Atitudine care are în vedere, în primul rând, apărarea drepturilor și aspirațiilor naționale (însoțite, în anumite împrejurări, și de xenofobie)”. Intervenientul încearcă, la fel, să definească sensul principal prin cel particular din paranteză.

Ultima parte a comentariului lui „D” nu este extrasă din niciun dicționar. Vine din adâncul sentimentelor sale tulburi, din cea mai sinceră ură față de ideea de naționalism: „Naţionaliştii democraţi diferă de cei liberali, de cei socialişti, de cei ecologişti, de cei monarhişti prin formele de manifestare a dușmăniei, urii, imoralității publice”. Mie mi se pare că virulența, încrâncenarea viscerală cu care este scrisă această frază otrăvită și globalizantă, se potrivește mai degrabă autorului. Ura este chiar a lui și este totală și irevocabilă. Ea face imposibilă orice formă de dialog.

Naționalismul are și el formele lui de impostură: naționalismul de fotoliu, de cafenea, de tribună, de cârciumă etc. Cea mai jenantă formă este aceea a a naționalismului de stadion care, ca și celelalte, nu-și asumă responsabilitatea morală a opțiunii dar este, în plus, foarte gălăgios și vulgar. Toate circumscriu, împreună, numeroasa comunitate a patriotarzilor, care compromit naționalismul autentic. „D” nu face nicio nuanțare în acest sens, el respinge și urăște orice formă de naționalism, deci tot ce este național. Din punctul ăsta de vedere ar putea fi considerat superior „patriotarzilor”, dacă ar fi sincer. Dar ce valoare poate avea sinceritatea unui om care se ascunde în spatele unui paravan, al unui nume fals, conspirativ? (a nu se confunda cu pseudonimul, care este un nume adoptat la vedere)…

Eminescu îi împărțea pe vorbitorii nativi de limbă română în două categorii: „români” și „romunculi”. „D” face parte din a doua categorie. Nu știu de ce, dar îi urăște pe români, în rândul cărora nu vrea cu niciun chip să se încadreze, deși scrie foarte bine românește. Nu vrea sau nu poate. Căci, vorba lui Grigore Vieru, „ca să fii român, trebuie să poți !”.

 

Autor: Miron Manega, Vicepreședinte U.Z.P.R.

Sursa: art-emis.ro

Notă – sursa – publicația „Certitudinea” Nr. 129/2023