Impostura fără capăt

 

Stilul crazy este foarte sofisticat. El nu se reduce doar la forme trăsnite evidente, are și ascunzișuri, și mistere de neînțeles. Adică are profunzime, așa cu ne demonstrează un mare regizor, Anthony Minghella, în filmul The Talented Mr.Ripley (1999)-FOTO, care este povestea neobișnuită a unui impostor de geniu, care reușește să păcălească pe toată lumea, dându-se drept altul. La sfârșitul filmului el chiar spune că eram un nimeni și am vrut să fiu cineva, dar nu mi-am imaginat cât de greu este să fii altcineva decât ești.

Impostura, ca temă estetică, vine de departe, este genul predilect al commediei dell’arte, din care s-au inspirat și Shakespeare, și Molière, și Caragiale.

Eroul lui Minghella începe ca un anonim, ca un nimeni. Povestea se petrece în anii ‘50, când Tom Ripley (Matt Damon) era un cântăreț sărac, care are șansa să cânte la o petrecere selectă a Universității Princeton. Cum reușise să ajungă aici? Împrumutând o jachetă cu emblema Universității! Mai mult, el pretinde că îl cunoaște pe Dickie Greenleaf (Jude Law), un student bogat care e total crazy, a fugit de acasă și trăiește bezmetic prin Italia. Așa apare în calea lui tatăl lui Dickie, care îi oferă lui Tom o mie de dolari ca să-i aducă fiul înapoi. Și Tom pleacă în Italia, îl găsește pe Dickie, se împrietenește cu el și cu prietena lui, Marge (Gwineth Paltrow), și cu grupul lor de distracții.

Tom este un băiat timid, iar Dickie exact opusul lui, un nebun sadea, care face numai năzdrăvănii. Dar tot ce face Dickie îl fascinează pe Tom. Dickie are succes la femei, este frumos, curajos, dezinvolt, plin de talente, cuceritor pe toate planurile. Față de Tom, care este un complexat, un rușinos, un fricos, un târăr care n-ar omorî o muscă. Dickie îl încurajează să fie mai dezinvolt, să îndrăznească, să ceară mai mult de la viață. Dickie îl ia după el în mai multe orașe italiene și îl face martor la excesele lui. Tom e tot mai atras de acest mod de viață, dar firea sa nu-l eliberează de complexe, până descoperă, uitându-se în oglindă, că el seamănă cu Dickie. Și începe să-l imite. Dar și Freddie (Philip Seymour Hofmann), prietenul cel mai bun al lui Dickie, nu-l consideră apt să fie la înălțimea nebuniilor lui Dickie și a celor din grupul lui. Tom pare cam izolat în acest grup de nebuni, un fel de hippy, fiind pe cale de a fi exclus.

Dar o întâmplare nesperată, când prietena lui Dickie e plecată în America, face ca Tom să fie invitat de Dickie într-o escapadă pe mare cu barca, doar ei doi. Și aici, asistăm la o ieșire a lui Dickie, apoi la o luptă între ei și nici nu ne vine să credem, fiindcă nimic nu anunțase această faptă, credeam că e o joacă, Tom îl ucide pe Dickie cu rama de la barcă, apoi scufundă barca. Revine la hotel în camera lui Dickie, îi ia hainele, inelele, celelalte obiecte și se deghizează în Dickie.

De aici, urmează un lung șir de întâmplări în care Tom joacă un rol dublu, în fața lui Marge, e Tom, în fața lui Meredith (Cate Blanchett), o apariție ciudată, de care se îndrăgostește, e Dickie. Această pendulare, această pierdere a identității și a trecerii în altă identitate, se desfășoară ca într-un film de spionaj. Sau ca într-un joc de-a fantomele. Tom riscă, pune la cale tot felul de stratageme, face un joc foarte periculos. El îl va lichida și pe Freddie și pare în stare să-i lichideze pe toți aceea care ar ști ceva despre Dickie. Jocul dublu este făcut cu multă inteligență de Tom, se dovedește chiar un as în această postură de impostor, încât nici poliția italiană, care cercetează dispariția lui Dickie, nici tatăl lui Dickie și detectivul lui, care vin în Italia, nu reușesc să-l identifice pe adevăratul ucigaș. Numai Marge, observând că Tom poartă în degete faimoasele inele ale lui Dickie, dar și cu flerul ei feminin, simte că Tom este ucigașul lui Dickie. Și chiar îi spune înainte de a se îmbarca în vaporul (suntem la Veneția) care o duce la aeroport, dar tatăl lui Dickie și detectivul cu care venise o consideră deraiată din cauza durerii. Finalul sugerează o atracție a lui Tom/Dickie pentru Peter, tânărul pe care îl cunoscuse prin Marge, care e uluit și el de misterul pe care îl ascunde Tom.

Acestă poveste este la limita incredibilului, dar a posibilului. E posibil ca printre oamenii normali să existe un impostor, care se dă drept altul decât este în realitate. Sigur, este o meserie foarte grea, fiindcă minciuna trebuie bine acoperită, căci la fiecare pas ea poate fi divulgată. Acest slalom pe care îl face Tom între adevăr și impostură, rămâne în aer. El, impostorul, nu este descoperit, divulgat, pedepsit pentru crimele lui.

A vrut Minghella să ne spună cum poate să arate o crimă perfectă? El este un as al filmului psihologic, al unor realități pe muchie de cuțit, așa cum a dovedit și în Cold Mountain (2003), avându-l protagonist pe Jude Law, sau în Pacientul eneglez (1996) , film pentru care a obținut premiul Oscar pentru cel mai bun regizor. El este și producătorul altui film de excepție, extrem de dramatic, The Reader / Cititorul (2008). Sunt capodopere, care îl plasează în elita marilor cineaști ai lumii.

Aici, în Talentatul Domn Ripley, crima perfectă ar fi ca impostura să fie fără capăt. Să ne imaginăm că întors acasă, în America, Tom va continua să o facă pe Dickie. E posibil să-și continue jocul dublu, care îi place și în pielea căruia a intrat. Dar cu ce scop? Pentru bani? Însă tatăl lui Dickie știa că fiul său nu mai este și îl cunoștea pe Tom ca fiind Tom. Totul e complet crazy. Fapt jucat de actori cu o expresivitate memorabilă, mai ales că avem o distribuție de nota zece, actori unul și unul. Dar nu există nici o semnificație metafizică, stilul crazy se vede în inutilitatea oricărui sens. Totul se reduce la plăcerea de a înșela, de a-i păcăli pe ceilalți. Matt Damon joacă cu finețe acest rol dificil, o face perfect pe impostorul inocent, care ne pune pe gânduri, oare am putea să facem ca el, dacă suntem nemulțumiți de ceea ce suntem și dacă am vrea să fim în pielea altuia, evident, un personaj care ne fascinează?

Grid Modorcea