La distanță de-o inimă de sufletul meu, câmpia albă-ntinsă pe-o aripă de porumbel privește anemonic și ascultă liturgic glasul vieții suspendate-n râpa de deasupra morții.
Ce mult a trecut de-atunci!...
Ce mult mai este până acolo!...
Noaptea rece mă zornăie la-ncheieturi. Ce-o vrea?
Noaptea poate fi și frumoasă și fără dureri.
Prăpastia mândriei așteaptă dimineața să mă scape de frig. Durerile mă caută și
eu fug. Fug spre bine, fug spre frumos și ele se supără foarte.
Afară ninge mărunt. Fulgi golănași și bezmetici
vestesc sărbători creștine ce ni se vor șterse.
S-o creadă ei, ateii!...
Stau la fereastra inimii cu gândul pe pervaz și colind prin emoții pe
vârghina de la poartă în geana visării din decembrie.
Cum care decembrie, bă!
Decembrie al nostru, nu al lor!
Izvornița luminii.
Seara umblă iar desculță-n bulevard. Eu rămân
atârnat de marginea iluziei în oftatul văduvelor fără testament.
Iubito, am să-ți trimit trei vorbe pe-un gând în așa
fel să nu mă doară alintul (pe la jumatea unui zâmbet), când, în noaptea cu
ghiocei în păr se sinucid vise-ntre cuvinte peste neamul frunzelor (jucării pentru îngeraşi), ca-n
venirea tăcută și rece să-ți îmblânzesc sufletul!
Se-apropie nașterea Mântuitorului.
Noi, ce facem?!
Puiu
RĂDUCAN
09122023-B.
Olănești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu