Potrivit scurtei introduceri, datată martie 1994, cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX, pe care autorul o numește „articol”, a fost scrisă de Aleksandr Soljenițîn, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 1970 (pentru Pavilionul canceroșilor), în timpul lungului său exil (de la expulzarea și ridicarea cetățeniei sovietice pentru disidență, până la revenirea în Rusia în anul 1994, după reprimirea de la Mihail Gorbaciov, în anul 1990, a cetățeniei sovietice).
Opusculul
impresionează cititorul atât prin dârza obiectivitate cu care autorul prezintă
rezumatul istoriei rușilor, inclusiv epocile considerate de vârf în
istoriografia ruso-sovietică (reformele lui Petru I, expansionismul promovat de
țarina Ecaterina a II-a, bolșevismul și stalinismul), cât și strigătul de
durere al acestui mare și autentic rus la vederea/constatarea dezastrului
rusesc, prin comparație cu prosperitatea apuseană (în special cea americană),
totul din pricina politicii stupide pe care au dus-o nu numai țarii ruși, ci și
liderii sovietici.
Strigătul
lui Soljenițîn, zic eu, se înrudește cu gemetele scoase de tânărul Emil Cioran
(autorul le numește „divagații”) în „pasionata” scriere Schimbarea la față a României (Editura Humanitas, București, 1990):
„România e geografie, nu e istorie”; „Istoria este o explicație, dar nu o
scuză”; „Iubesc istoria României cu o ură grea”...
Cartea Chestiunea rusă la sfârșit de secol XX a
apărut la noi în excelenta traducere a lui Boris Buzilă (Editura Anastasia,
1995), cu o viguroasă Prefață a lui
Alexandru Paleologu, care are ca motto întrebarea-rechizitoriu
din discursul rostit de Soljenițîn la decernarea Premiului Nobel: „Oare vom
avea impertinența să afirmăm că nu suntem răspunzători de ulcerațiile lumii de
azi?”
Iar
francmasonul Al. Paleologu (lucrul acesta ni-l spune chiar el, atunci când
amintește de crimele masonilor), întru totul de acord cu afirmațiile
scriitorului rus, ne informează că „Rusia nu era o națiune barbară înainte de
Petru cel Mare, cum multă lume spune și crede”, subliniind că ea „a fost împinsă la o politică cinică și
nerușinată, pe care națiunea nu o putea nici cunoaște, nici împărtăși” și că
Soljenițîn a spus în „mod expres și repetat” că „Rusia trebuie să renunțe la
țările anexate, care nu sunt de tradiție, de cultură și de istorie comună cu a
Rusiei”.
Dar iată
câteva citate ilustrative, care fac din Soljenițîn un intransigent luptător nu
numai pentru binele și fericirea rușilor, ci – la limită – a tuturor
pământenilor:
1)Ca
„slujitor al progresului”, Petru „nu a făcut dovada unei inteligențe ieșite din
comun, arătându-se în multe privințe de-a dreptul primitiv”;
2)Având
în vedere ukaz-ul lui Petru de la 1714 cu „dreptul unic de succesiune al
nobililor” (țăranii treceau direct în proprietatea acestora) și cu o pătură
conducătoare complet ruptă de popor, precum și smintita idee a „«dedublării»
capitalei”, „a strămutării ei (...) în niște smârcuri spectrale”, autorul se
simte îndreptățit să afirme că acest mult lăudat țar „nu a fost un reformator,
ci un revoluționar (de cele mai multe
ori fără să fi fost nevoie)”;
3)Țarina
Elisabeta Petrovna (1741-1761), fiica lui Petru I, nu era preocupată de „«protecția
poporului», ci de «primejdiile care amenințau echilibrul european», făcând –
într-o manieră de neiertat – ca energiile poporului rus să se consume în
conflicte și chiar în aventuri europene, cu totul străine de interesele
noastre”, precum oneroasa alianță cu Anglia, „țară de la care Rusia nu s-a ales
niciodată cu niciun ajutor și cu nimic bun”;
4)Nu
numai că Ecaterina a II-a, preocupată „cum să pună mâna pe alte țări”, s-a
amestecat în conflictul franco-austriac (o idee „de-a dreptul nocivă”), dar în
sângeroasa ei domnie a purtat șase războaie (înainte de-a muri „se pregătea
să-l poarte pe al șaptelea: împotriva Franței revoluționare”), deși „campaniile
vitejești ale lui Suvorov prin Italia și prin Elveția (...), au fost pentru
Rusia de o absolută inutilitate, vărsare de sânge rusesc, irosire de forțe și
de mijloace”;
5)Fiind
înconjurat de consilieri filoenglezi, sub țarul Alexandru I „birocrația a
proliferat din ce în ce mai mult”, iar armatele franceze invadatoare au fost
zdrobite cu un uriaș efort și „cu prețul trecerii Moscovei printr-un incendiu
pustiitor (puțini știu că în spitalele moscovite au ars de vii 15.000 de
soldați ruși, răniți la Borodino)”;
6)Cu o
armată rusă, care – menționează caustic autorul – „făcea față mai bine la
paradă decât pe câmpul de luptă”, țarul Nicolae I demarează „doctrina
balcanică”, eliberează Armenia, poartă război cu Turcia și cucerește Caucazul,
unde „imperiul rus plătea fericirea
de-a avea aceste teritorii”, deoarece cheltuielile pentru păstrarea Caucazului
și Transcaucaziei, cel puțin până la bolșeviadă, „depășeau cu mult veniturile
pe care ni le aduceau”;
7)În
plin război al Crimeii (anul 1855) moare Nicolae I, pe tron urcă fiul lui
Alexandru al II-lea, iar acesta încheie precipitata pace din 1856, „cea mai
oribilă pace încheiată de ruși, după cea de la Prut (a lui Petru)”, pace despre
care, aidoma unei fatale premoniții a anului 1904, însuși împăratul va spune
mai târziu: „Acceptând acea pace, am săvârșit o mârșăvie”;
8)În
ceea ce-l privește pe molâul țar Nicolae al II-lea, fiul lui Alexandru al
III-lea (împăratul care a suprimat unele funcții de prisos, a redus impozitele
țăranilor și a prelungit termenele pentru plata datoriilor), acesta „a început
chiar din prima zi de domnie, și fără să-și dea seama ce face, să distrugă din
temelii toată opera tatălui său”;
9)Întrucât
pe primul plan punea exterminarea fizică a oamenilor (au pierit peste 50 de
milioane de oameni de pe urma neîntreruptului război intern, pe care „guvernul
sovietic l-a purtat împotriva propriului său popor”), în mod just autorul
conchide că „Uniunea Sovietică, cu regimul său comunist, era condamnată de
istorie”. De ce? Pentru că pe toate planurile (politic, economic, social,
cultural, ideologic) „se întemeia pe principii false”, iar „istoria perioadei
sovietice a fost un eșec”.
Ca
pretutindeni în lagărul comunist (actualmente în China și Coreea de Nord),
principala criză cu care s-a confruntat Uniunea Sovietică n-a fost criza
economică, ci cea moral-spirituală („Însuși caracterul popular rusesc, așa cum
îl știau strămoșii noștri și cum l-au imortalizat scriitorii ruși și
observațiile străinilor obiectivi și atenți, acest caracter a fost siluit,
maculat, pervertit de-a lungul perioadei sovietice”, notează cu obidă autorul),
care – zic eu, dimpreună cu noua ideologie a profitului, plus metehnele
bolșevice, mereu prezente în gândirea și năravurile cârmuitorilor postsovietici
– „s-au răsfrânt și asupra limbii – oglinda caracterului poporului”.
Tocmai
de aceea, constatând că „istoria noastră ne apare ca un lanț de ratări” și că
„dacă lucrurile vor merge mai departe așa, peste un secol cuvântul «rus» va
dispărea probabil din dicționare” (firește, mai ales din cauza unei crize demografice
„fără precedent”), Aleksandr Soljenițîn utilizează pluralul la persoana întâi
(se adresează rușilor de pretutindeni, neomițându-se pe sine) atunci când pune
chestiunea rusă în iminenții termeni shakespearieni („a fi sau a nu fi”) și când
arată rolul fundamental al noii școli („una în care în clasa întâi să intre
copiii unui popor pervertit, iar din ultima clasă să iasă tineri pătrunși de
duhul unei înalte moralități”) în amplul și urgentul proces de asanare socială:
„Trebuie să edificăm o Rusie morală
sau să nu o edificăm deloc”!
Dar are
grijă ca, în prealabil, să definească patriotismul („Patriotismul este
sentimentul plenar și statornic față de țara și națiunea ta, pe care nu trebuie
să le servești cu slugărnicie, și nici sprijinind pretențiile lor nedrepte, ci
apreciind deschis viciile și erorile lor”), să ne înștiințeze că „Rusia n-a
fost nicicând o federație, și nici nu a luat ființă așa”, ba chiar să-i
avertizeze pe cârmuitorii ce încearcă reconstituirea Uniunii Sovietice, că asta
este „calea sigură spre a răpune și a reduce la tăcere poporul rus”, pentru ca
puțin mai jos, pe aceeași pagină, să scrie acest nobil și incontestabil adevăr:
„Trebuie să ne intre, în sfârșit, în cap: Transcaucazia să-și urmeze drumul
său, Moldova așijderea, Țările Baltice de asemenea, iar Asia Centrală cu atât
mai mult”!...
Și iată
că în 1994, după expulzarea sa în 1974, acest mult încercat și curajos scriitor
revine din Statele Unite în Rusia postsovietică. Avea 76 de ani (născut pe 11
decembrie 1918), se bucura de un mare prestigiu și, pesemne, dorea să moară
liniștit în țara lui natală (inevitatabilul a avut loc la Moscova, după 14
ani).
M-am
așteptat ca în continuare fostul disident să dea dovadă de intransigență, chiar
dacă după anul 2000 a fost primit la Kremlin (pozele internetului fac dovada)
de Putin, noul lider necușer, avortat de fostul kaghebist de mâna a doua. Căci
nu se putea să nu fi auzit, măcar câte ceva, despre revoltătoarele
isprăvi/crime ale acestui haram cu pretenții de cârmuitor providențial: sforile
trase și aranjamentele făcute cu alcoolicul de Boris Elțîn, agresiunile și
nenumăratele crime săvârșite în Cecenia și Georgia („exercițiile” pregătitoare
în vederea învadării Ucrainei), arestările, întemnițările, „sinuciderile” și
fioroasele asasinate prin care se descotorosea (și continuă să se
descotorosească) de incomozi: critici ai regimului său, adversari politici,
jurnaliști prea băgăcioși.
A fost
Soljenițîn „sedus” de mincinoasa aparență democratică putinistă, ori mai
degrabă pe octogenar nu l-au ținut curelele să înceapă lupta cu noua scursură
stalinisto-kaghebistă?!...
Oricare
a fost motivul, eu n-am citit nicăieri un cât de mic protest al lui Soljenițîn
la adresa Putinosului și a regimului său megacriminal. Mă rog, la acea vreme
lista cu persoanele mătrășite (arestate, întemnițate, ucise) la comanda marelui
Strigoi kremlinist era mult mai scurtă. Astăzi, după decenii de abuzuri și
samavolnicii, ea este înspăimântător de lungă: Boris Nemțov (2015, împușcat de
patru ori în spate), Boris Berezovski (2013, găsit mort în baia locuinței sale
din Marea Britanie), Stanislav Markelov și Anastasia Baburova (2009, amândoi
împușcați), Serghei Magnitsky (2009, omorât în bătaie de polițiști), Natalia
Estemirova (2009, jurnalistă răpită în fața casei sale, împușcată de mai multe
ori și abandonată într-o pădure), Anna Politkovskaia (2006, jurnalistă
împușcată de șase ori, chiar de ziua Strigoiului, în liftul blocului unde
locuia), Aleksandr Litvinenko (2006, fost agent KGB, otrăvit cu poloniu la un
hotel din Londra), Serghei Iușenkov (2003, fost colonel de armată, împușcat în
fața casei sale din Moscova), Aleksei Navalnîi (2024, avocat și redutabil
opozant, ucis pe 16 februarie într-o colonie penitenciară din zona arctică, cu
certitudine că la comanda acelui Neom, care se ferea ca de foc să-i rostească
numele).
În ce mă
privește, eu sunt convins că jertfa acestor luptători pentru libertate și
demnitate nu este zadarnică, ci va contribui – mai devreme sau mai târziu – nu
doar la căderea criminalului regim putinisto-kremlinist, ci chiar la capturarea
și pedepsirea celor care vor scăpa vii în urma unei mult necesare revolte
populare sau a reglării de conturi între atotputernicele javre ale nefastului
moment.
Sighetu
Marmației,
George PETROVAI
18-19 feb. 2024
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu