Nicolae Breban în Aula Academiei

 

                                                                         de Gheorghe Pârja

Distinși cititori, îmi îngădui să vă propun o convenție pentru luna februarie. Să ne gândim, să citim o carte semnată de marele scriitor Nicolae Breban, născut în Baia Mare la 1 februarie 1934. Deci a împlinit 90 de ani de viață. Suntem liberi să prețuim această personalitate fiecare în felul lui. Mi-a fost dat să mă bucur de prietenia lui. Să bat cu el drumuri din Maramureș, să-mi onoreze câteva lansări de cărți la București. Cu Augustin Buzura și Ioan Groșan. Prietenia cu el mi-a stârnit interesul pentru citirea cărților lui. Marele scriitor este și academician. În această ipostază a susținut un discurs profund, limpede, curajos, în Aula Academiei Române. Pilduitor discurs! Atât privirea spre sine, dar și luarea pulsului lumii au vigoarea și limpezimea unui intelectual echilibrat și victorios. Printr-o fericită împrejurare am intrat în posesia discursului academicianului Nicolae Breban.

Îmi întăresc convingerile cu secvențe din istoricul discurs. Spune Maestrul: „Unii susțin, probabil, că am parte de o îmbătrânire excesivă – ceea ce, de fapt, nu s-a produs. În mintea mea, în memoria mea, care este continuă, eu sunt la fel de tânăr ca altădată. Meseria mea stă pe memorie. Îmbătrânirea, așadar, nu s-a produs în mintea mea, în memoria mea care își continuă meseria.” De vigoarea acestui bărbat al Maramureșului, cum se consideră, m-am convins în urmă cu trei ani, când a parcurs drumul de la București la Baia Mare într-o singură zi. Ne-a adus aminte că în tinerețe suspecta prezentul și sugera unor prieteni apropiați ca, de pildă, Nichita Stănescu, ori Matei Călinescu, să nu se lase păcăliți de elogiul prezentului. Le mai spunea că prezentul nu conține valori. Nici prezentul de azi nu conține valori. Crede că Europa, pentru el, pentru orizontul lui biografic și imaginativ, înseamnă trecut.

Exact la fel crede maestrul lui, Friedrich Nietzsche, care îl locuiește de câteva decenii, inclusiv atunci când era aproape singurul din cultura română care vorbea de filosoful german și îl cita în cărțile lui. Din această pricină Breban a fost atacat. Dar a rămas consecvent cu ideile lui. Spune aniversatul în discursul academic: „Sunt pagini care și astăzi v-ar clătina, v-ar irita, inclusiv prin această uriașă admirație pentru Imperiul Roman, considerat de acest filosof unic, singurul mare imperiu stabil al Europei și al omenirii. Un imperiu care s-a răspândit pe câteva continente, a durat o mie și ceva de ani. Un imperiu care a stabilit forme organizatorice, urbanistice, ne-a lăsat și o legislație pe care conducerea, justiția lumii a adoptat-o: dreptul penal, civil și roman.”

Apoi s-a referit la cele trei sisteme ticăloase, murdare și primitive: fascist, nazist și bolșevic. Noi, tinerii care am fost atunci, am trăit acest bolșevism din 1948, când au fost eliminați peste o sută de academicieni din Academia Română. Noi, românii, noi, țăranii români pierduți (suntem toți țărani români), l-am dat afară pe unul dintre cei mai mari filosofi și poeți ai Europei – Lucian Blaga – din această instituție de vârf. Ca și pe Rebreanu, ca și pe Petrovici, ca și pe atâția alții.” Regretă că trecutul a devenit un cuvânt simbolic, un cuvânt unic, pe care îl folosim tot mai rar. Și cuvântul tradiție este în suferință, crede marele scriitor. „Dar noi ne-am născut din tradiție. Cine ar fi crezut vreodată în unirea celor trei provincii atât de diferite, care au stat secole la rând sub trei imperii etern antagoniste? Moldovenii – sub tătari și turci. Noi, ardelenii – sub austrieci și unguri. Muntenii – sub turci și fanarioți. Basarabenii – sub ruși și sovietici.”

Dar vorba istoricului Gheorghe I. Brătianu, o enigmă și un miracol istoric: poporul român. Ne aduce aminte ce i-a spus lui Nichita în tinerețea lor: Aud, astăzi, prostia enormă că turnul de fildeș este o separare de viață! Da, sigur că este o separare de viață, i-am spus lui Nichita, dacă nu ne despărțim, nu ne distanțăm (eram în anul 1957) de porcăria numită viață politică, nu avem nici o șansă să creăm artă adevărată. Noi visam artă de înalt nivel!” El și prietenul lui Nichita au depus pe masa națiunii române valori în valută. Cărți care au durată. În Aula Academiei, scriitorul Breban nu a uitat de soarta agriculturii românești, care o jumătate de veac a fost călcată în picioare și este călcată în picioare și astăzi.

Fără ocolișuri, cu teorii asumate, a analizat tăceri venite din partea Bisericii, a intelectualității, dar și a justiției, cu multe excepții de luat în seamă. Spune răspicat în Aula Academiei Române: „Cea mai mare tragedie a bolșevismului a fost a țărănimii române!” Rar mi-a fost dat să citesc un discurs atât de deschis, sincer, arzător și necesar privind destinul acestei țări. Marele scriitor, academicianul Nicolae Breban, își încheie pledoaria astfel: „Îmi pare rău pentru momentul când nu voi mai putea lupta pentru noi… Îmi pare rău… Iertați-mă… Eu în fiecare zi și în fiecare noapte țin discursuri poporului român. Și, uneori, mi-e teamă că o iau aiurea. E adevărat că noi, unii scriitori, unii artiști, unii compozitori, poate și unii cercetători, luptăm pentru națiunea română. Ce facem cu ea? Cu națiunea română ce facem?”