Însetare
nouă
Sunt frământat de dorul întâlnirii, Doamne
Și am o foame necuprinsă după cer,
Aștept cu gura însetată, rai, a soarbe,
Căci pe tărâmul învelit în umbre, pier.
Adeseori, deși în duh sunt treaz, visez
O pajiște frumoasă și-atâta de mănoasă;
Cuprins de reverie adânc mă cercetez
Și mă întreb dac-am ajuns, cumva, Acasă.
Cuvântul Tău m-a îmbătat în suflet
Și gândul veșniciei nu-mi dă pace,
Căci ești prezent în inimă și cuget,
Iar eu aștept eternul să mă-mbrace.
Deși, cândva, al lumii efemer părea sublim
Încondeiat în vii culori, cu ton atrăgător
Eu îl privesc acum ca pe un jalnic chin,
Iar gândul după cer este aprins de dor.
Eu știu ca astăzi este vremea așteptării
Și timp în care sunt chemat să cresc
De-aceea, priveghez, spre ziua înălțării,
Copac sădit în cruce, cu rod să înfloresc.
Voi lepăda fără regret din crengile uscate
Ce nu adevereau că sunt un pom râvnit
Și-n ascultare nouă, cu ramuri aplecate
Voi dovedi de-a pururi că sunt un pocăit.
Aș vrea să-mi crească aripi mari
Să mă înalț spre zarea cerului senină
Și cuib să-mi faci, Isuse, printre tari
Ca să domnesc în bucuria raiului deplină.
Iar dorul după Tine să știi că nu mă lasă
Și flacăra din suflet în veci nu se va stinge
Până în clipa-n care mă odihnesc la masă,
Iar Tu, Stăpâne drag, în brațe mă vei strânge.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu