vineri, 9 februarie 2024

Puiu RĂDUCAN, oaspetele blogului Moara lui Gelu

 


Șenila timpului

 

Privesc cu neputință

cum soarele-a luat foc,

cum încă mai sunt ființă,

prin lanul cu noroc.

 

Mă calcă cu șenila,

anul ce îl aștept.

Să vină, bată-l mila,

florii-aprinse-n piept!

 

Mi-e tare dragă viața

și vinul înroșit.

M-apuc să scriu trei rânduri,

pu-un ram de tril mocnit.

 

 

Vioara și arcușul

 

O vioară tristă și uscată

scârțâie pe-arcușul din păr de cal

și-o doină bătrână, tare demodată,

se manifesta pe-o ceafă de caval.

 

Cum un pește aruncă pe mal năvoade,

iar vioara șade pe-un umăr amărât,

nemernicia osul lumii roade,

iar arcușul plânge, plânge hotărât.

 

Clavicula unde vioara paște,

iar cântecele-ncet se așezau,

speră că altă muzică va naște,

dar pentru viori, lemne nu mai erau.

 

 

Căpăstrul și calul

 

Un căpăstru hodorogit, din piele de vacă,

alerga după un cal ce se odihnea

în ieslea unsă cu smirnă și toacă,

joia de fiecare dată și... miercurea.

 

Ceasurile mute se-ntrec pe pământ,

aleargă pe-aleea florii soarelui uscată,

unde mârțoaga căzută-n jurământ, peste

căpăstru-mpiedicat a mai picat odată.

 

Pe-acest căpăstru și un cal, înfrățiți odată,

istoria bătrână cu harul îi culege,

dar ne spintecă șenila și o roată,

iar ce ele decid, e lege...

 

Nu mai e căpăstrul, nu mai e nici calul,

victime-ale Occidentului atroce,

nu mai cântă doina,-n ruină-i cavalul,

le-au rupt pe genunchi, dulceața din voce



Virgula și punctul

 

Se tot vorbește că a fost odată,

când scrisul nu fusese inventat,

că la moarte-a fost silit, pe dată,

unul ce-și recunoștea crima neapărat.

 

Cel ce-a scris pe hârtie nu cunoștea

gramatică cât apa lunii,

ce-nseamă virgula și punctul nu știa,

dar la decizie-l aplaudau nebunii.

 

„Să se ierte. Nu se poate,

(ascris necunoscutul grămătic.)

să se condamne la moarte!-a

citit și judecătorul peltic.”

 

Până și condamnatul a tresărit

la decizia judecătorului.

Citirea a fost corectă, numai scrisul greșit.

Virgula și punctul, legea decizionarului.

 

Și s-au dus cei doi iute în parc,

mirați că fapta n-a fost respectată

și cu inimile strânse ca-n țarc,

au zis: La noi, ordinea a fost inversată!

 

După să se ierte, trebuia virgulă pusă

și după nu se poate, un punct.

Astfel judecătorimea impusă,

a citit corect, cuvânt cu cuvânt.

 

Și tot înlocuind virgula cu punctul,

cei care ne păstoresc, ne umilesc.

Nu respectă legea, nici cuvântul

Domnului, cel dumnezeiesc.



Frântură de viață

 

Zăbovind pe prispa casei

tocind cotul pe terasă,

necazul din colțul mesei,

scai pe mine! Nu se lasă.

 

Un guguștiuc stă și cântă,

când eu mă apăr de sfinți.

Azi, e sărbătoare sfântă-,mi

zboară gândul spre părinți.

 

Zilele mă duc spre vară,

să-mi văd liniștea curbată

și miriștea de secară,

călcată desculț odată.

 

Privesc iarna dimprejur,

cum pleacă anii grăbiți,

proiectat pe-un abajur,

de jur împrejur cu sfinți.

 

Mă strigă vrășmașii-n cor,

eu, cavalerul cu zale,

zăbovind pe urma lor,

fără să le cer mâncare.

 

Viața se scurge-n pământ,

noi luptăm cu ea așa,

numărând anii cântând,

făr’ de cal și făr’ de șa.



Fluturași

 

În post, când fluturașii dorm,

cum făceau și cu ani în urmă,

nu se văita lumea de somn,

fiori ne năpădeau în turmă.

 

Se zbătea inima în piept,

iar fluturașii făceau pași.

Și ziceai: Doamne aștept!

tu, orbul cu ochii arși.

 

Puneai ochii pe-o oglindă

și simțeai furnicături.

Te-ai fi trântit și în tindă,

pe masa cu frimituri.

 

Dar ani ți s-au pus în spate

și-i lași pe cei fluturași,

să se zbenguie departe,

...prin casele din oraș.

 

Ajuns... „la sapă de lemn”,

când nimic nu ai a spune,

nu ești sensibil la semn,

ce  te-nvață lucruri bune!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu