„Ciocnirea civilizațiilor„ sau tendința expansionismului popoarelor cu mentalități de stânga

 

În anul 2020 apăruse cartea lui Samuel P. Huntington, intitulată “Ciocnirea civilizaților “, la Editura Litera, având pe copertă un citat de Francis Fukuyama “O carte uimitoare prin modul în care surprinde complexitatea politicii mondiale la nivel global “, în care se pune o mare bază pe refacerea ordinii mondiale, unde în “Prefață”, autorul sublinia cu acuitate: “Această carte nu se dorește a fi o lucrare de științe sociale, ci o interpretare a evoluției politicii globale, după Războiul Rece “. Dar, să vedem cine este autorul: Samuel Phillips Huntington s-a născut la 18 aprilie 1927, la New York City, New York, SUA și a decedat la 24 decembrie 2008 în Martha’s Vineyard, Massachusetts, SUA. A fost un politolog american, cunoscut pentru teza sa referitoare la ciocnirea civilizațiilor. Despre această carte am publicat în anul 2021 o cronică.

Samuel P. Huntington, supranumit „un Machiavelli al vremurilor noastre” s-a impus pe plan mondial, în 1993, când a publicat Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale. O altă carte fundamentală, Ordinea politică a societăților în schimbare.

În ultimii ani a predat la John M. Olin Institute for Strategic Studies al Universității Harvard și a fost consilier al Departamentului de Stat (Ministerul de Externe) al SUA.

În anul 1993 a publicat în revista Foreign Affairs studiul intitulat „Ciocnirea Civilizațiilor?”, care a provocat o amplă dezbatere. Tezele lui Huntington contrazic pe cele ale lui Francis Fukuyama, exprimate în 1991, care preconizau succesul global al democrației liberale după sfârșitul Războiului Rece.

În cele cinci capitole, care încep cu lumea civilizațiilor, noua eră în politica mondială până la occidentalizare, dinamica războaielor de falie și până la civilizațiile și civilizația actuală, autorul omite un lucru esential: tendința expansionistă și imperială a unor țări a căror popoare și conducători au gândire de stânga. Aceste popoare vin din lumea, așa zisă, comunistă, precum Rusia și China.Având în mentalitatea lor dictonul din propaganda comunist-extremistă mincinoasă: “dezrobirea popoarelor “și“lupta pentru pace “, Aceste popoare se înarmează excesiv , fapt care duce la scăderea nivelului de trai al propriilor popoare, îndoctrinândule cu opiul propagandei mincinoase. Acestea dezlănțuie conflicte militare de cucerire, având la bază “eliberarea de sub jugul capitalist “, sau propovăind trecutul incert ce vine din o istorie perimată și incertă.Așa se întâmplă cu războiul declanșat de Rusia în Ucraina și tendința expansionistă a Chinei asupra Taiwanului.

Pentru a înțelege mai bine, ca o completare la cartea de care facem vorbire, am să dezvolt în câteva rânduri istoria Ucrainei și a insulei Taiwan.Întemeiată de cazaci, Ucraina a suportat ocupaţia ţaristă, apoi sovietică.Este vorba, aşadar, de un amalgam etnic la care se adaugă printre alţii polonezii, ungurii, tătarii. Toate aceste comunităţi s-au format în cei 500 de ani, în care ucrainenii au luptat cu toată lumea pentru independenţa lor. Prinşi între Imperiul Otoman, Polonia catolică şi Rusia ortodoxă, în 1654 cazacii ucraineni au mizat pe ajutorul Moscovei. „Statul creat atunci de hatmanul Bogdan Hmelnitki a dispărut de pe hartă pentru 350 de ani, iar Ucraina a devenit cea mai mare colonie din Europa”, spunea Viktor Iușcenko, fost președinte al Ucrainei.

Foametea din secolul al XX-lea a omorât șapte milioane de oameniÎn 1917, odată cu revoluţia bolşevică şi prăbuşirea Rusiei ţariste, ucrainenii au sperat că şi-au câştigat în sfârşit independenţa. Dar sovieticii nu concepeau să piardă cele mai fertile terenuri şi poziţia strategică a Ucrainei. Ca să înfrângă rezistenţa acerbă a cazacilor, Stalin a dezlanţuit foametea instituţionalizată şi teroarea deportărilor.

„Aveam 10 ani când am fost loviţi de Holodomor (Foametea ucigaşă). Străzile erau pline de cadavre, copiilor le era teamă să iasă singuri din casă, ca să nu fie prinşi de străini, pentru că oamenii înnebuniţi de foame deveniseră canibali”, povestește jurnalista Miroslava Lescenko.

Șapte milioane de oameni au murit atunci. O amintire ce n-a putut fi ştearsă de cei 70 de ani de propagandă sovietică, la fel ca dorinţa de libertate.

Pe 24 august 1991, Parlamentul de la Kiev a profitat de haosul creat de lovitura de stat de la Moscova, împotriva lui Mihail Gorbaciov, şi a proclamat independenţa Ucrainei faţă de Uniunea Sovietică.

Anii tranziţiei spre democraţie nu au fost însă deloc uşori. Corupţia, sărăcia, inimidările la adresa jurnaliştilor, asasinarea unora dintre aceştia, au umbrit bucuria independenţei. În 2004, candidatul prooccidental Viktor Iuşcenko a fost la un pas de moarte, după ce a fost otrăvit. A supravieţuit, iar încercarea de fraudare a alegerilor prezidenţiale de către contracandidatul său Viktor Ianukovici, a declanşat Revoluţia Portocalie.

 Deşi iniţial tandemul Viktor Iuşcenko – Iulia Timoşenko a părut să aducă o schimbare reală, în joc a intrat Rusia lui Vladimir Putin. Liderul de la Kremlin a mizat pe gazele ruseşti, pentru a aduce Ucraina sub control. Prinşi din nou între ciocan şi nicovală, adică între Occident şi Rusia, ucrainenii l-au votat în 2010 pe filorusul Viktor Ianukovici ca preşedinte, pentru că le-a promis stabilitate, prosperitate şi integrarea europeană. Astăzi, este mai evident decât oricând, cât de deşarte au fost aceste promisiuni.

În concluzie, Rusia imperialistă, sub conducerea lui Vladimis Putin dorește să cucerească Ucraina, doar pentru 17, 3 la sută etnici ruși. Acest amănunt destul de important Samuel P. Huntington l-a omis din lucrarea sa, cu toate că Rusia imperialistă cucerise Crimea în 2014 când încă ediția pentru România nu apăruse. Acest eveniment autorul nu avea cum să-l mai discute fiindcă, deja, trecuse în eternitate. Nici de data aceasta Rusia nu respectă acordul de la Minsk din 2015 în care au avut loc negocierile de pace de la Minsk din Belarus unde s-au încheiat între reprezentanții Germaniei, Franței, Ucrainei și Rusiei. Acordul are 13 puncte și prevede, printre altele, un armistițiu total în partea de est a Ucrainei la 15 februarie.

Pentru a înțelege și pretențiile Chinei referitor la Taiwan, răsfoim câteva pagini din istoria acestei insule. Cunoscută de chinezi încă din sec. 7 d.C., insula a fost populată de aceștia la începutul sec. al XVII-lea. În 1646, olandezii și spaniolii au obținut controlul asupra insulei și s-au bătut pentru ea, dar au fost îndepărtați în 1661 de către un mare val de refugiați chinezi, care au creat o entitate politică independentă, susținuți de dinastia Ming. A fost cucerită de către dinastia manciuriană în 1683, iar contactele cu europenii nu au fost restabilite până în 1858.

În 1895 a fost cedată Japoniei în urma războiului sino-japonez. Centru militar japonez, în Al Doilea Război Mondial, a fost bombardat frecvent de către avioanele americane. După înfrângerea Japoniei, a fost retrocedată Republicii Chineze, care era guvernată pe atunci de partidul naționalist (Kuomintang). Forma republicană a Chinei datează din anul 1912, când monarhia, în frunte cu dinastia Manciu, a fost abolită. Constituția după care se ghidează Republica China e din 1946, modificată ultima oară în 2005.

În anul 1950, ca urmare a Războiului Civil Chinez, forțele naționaliste reprezentate de partidul Kuomintang au pierdut controlul asupra Chinei continentale, având sub jurisdicția de facto doar grupul de insule Taiwan, Insulele Pescadores, Kinmen și Matsu. Totuși, guvernul Kuomintang-ului, care s-a refugiat în Taiwan, a continuat să pretindă că reprezintă întreaga națiune chineză. Taiwan a devenit reședința guvernamentală a naționaliștilor, cu generalul Jiang Jieshi ca președinte. În 1945 Republica China, pe atunci sub conducerea Kuomintang-ului, a fost unul din membrii fondatori ai Organizației Natiunilor Unite.

În condițiile în care Republica Populară Chineză condusă de Partidul Comunist Chinez a fost boicotată de numeroase state, între 1949-1971 Republica Chineză, limitată la Taiwan, a ocupat locul de reprezentant al întregii Chine la ONU, inclusiv ca membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, fiind recunoscută ca atare de numeroase state. În 1971 locul său la ONU a fost luat de Republica Populară Chineză. În anul 1954, Taiwanul a semnat un tratat de apărare reciprocă cu SUA și a primit un ajutor american pe o perioadă de aproape trei decenii, în care a cunoscut o dezvoltare economică spectaculoasă („Miracolul Taiwanez”); există investiții foarte mari făcute în China de persoane care sunt cetățeni taiwanezi deținând tehnologie, cunoscute ca persoane miliardare, având ca urmare ridicarea Chinei.

Pe plan internațional, în cursul deceniilor, cele mai multe țări au recunoscut Republica Populară Chineză drept guvern al Chinei și au rupt relațiile diplomatice oficiale cu guvernul de la Taipei. România a fost cea de-a treia țară la nivel mondial, care a recunoscut Republica Populară Chineză. În loc de Republica Chineză, a început să fie folosit în mod obișnuit denumirea de „Taiwan”, uneori „China Taipei.”

În ultima perioadă, în Taiwan a avut loc o întărire a sistemului democratic și a luat amploare o mișcare de opoziție la Kuomintang, aspirând la proclamarea oficială a independenței Taiwanului ca atare. În alegerile din 2000 a fost ales președinte al Republicii Chineze Chen Shui-bian, primul conducător care nu provenea din Kuomintang. Totuși, independența Taiwanului nu a fost proclamată oficial, deoarece Republica Populară Chineză a anunțat că în acest caz va începe un război, cât și datorită faptului că opinia publică din Taiwan asupra necesității proclamării oficiale a independenței față de Republica Populară Chineză e împărțită. De jure, insula Taiwan n-a fost niciodată separată de China, ea aparținându-i cel puțin din 1945, grație constituției sale antimaoistă. De facto însă, Taiwan-ul este un stat independent.

 Președintele actual este Tsai Ing-wen, prima femeie președinte, care a preluat funcția la 20 mai 2016.

În concluzie, cele două țări, Ucraina și Taiwanul sunt țări independente, cu istoria lor, care au dreptul la existență proprie și democratică..Iar Rusia și China, prin imperialismul lor, nu fac decât să supună propriile lor popoare la supliciul conflictelor militare, în loc să lupte pentru ridicarea nivelului de trai al popoarelor lor.

„Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău” Practic, proverbul acesta, derivă din cea de-a zecea poruncă sfântă și care te îndeamnă.Aviz amatorilor, precum Vladimir Putin care alături de Patriarhul Kiril se dau mari credincioși, și Xi Jinping, fără credință, despre care se spune că între 1975 și 1979 Xi a studiat inginerie chimică la Universitatea Tsinghua din Beijing. Există unele neclarități referitoare la studiile sale, deoarece se crede că ar fi intrat la facultate fără să fi terminat liceul, și că ar fi primit doctoratul fără să-și fi luat mai întâi masteratu Din 1979 până în 1982 a fost secretar al subordonatului tatălui său anterior Geng Biao, pe atunci vice-premier al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze și secretar-general al Comisiei Militare Centrale.Celor doi l-i se potrivesc cele scrise de Albert Camus: “Ispita comună tuturor inteligențelor, cinismul. “ Oare, cei doi au inteligență?

John Lennon spunea:“Daca vrei pace, nu o s-o obții niciodată cu violența.”

Al.Florin Țene